BLOGUL PENTRU SUFLET

Antologie realizata de Dmitry Semenik
Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas
Editura Sophia
Anul aparitiei: 2012

Toţi sunt de acord că dragostea este valoarea supremă a vieţii noastre. Ca atare, este foarte important s-o abordăm într-un mod matur, să înţelegem cât de mult ţine de noi pregătirea pentru dragoste, s-o recunoaştem atunci când vine şi s-o păzim de toate primejdiile.

Cartea de faţă este menită tocmai să vă ajute în această privinţă. Dragostea este o minune, este o taină care nu se dezvăluie până la capăt – şi totuşi, ne vom strădui, pe cât stă în puterile omeneşti, să găsim răspunsul la întrebarea: „Ce este dragostea şi prin ce se deosebeşte ea de replicile ei false – patima, dependenţa?” Ne vom strădui să descoperim legile vieţii dragostei, să descoperim ce ajută venirea ei şi din ce pricină moare ea. împreună cu duhovnici, cu psihologi şi cu oameni de alte profesii în a căror viaţă am văzut dragoste autentică, vom vorbi pe cât se va putea de profund, însă de o manieră simplă şi accesibilă, despre un lucru pe care în vremea noastră puţini îl ştiu: ce reprezintă de fapt familia şi care este rostul ei autentic, căci tocmai familia este locul unde poate fi atinsă culmea iubirii adevărate.

Dacă veţi citi la vreme această carte şi vă veţi înarma cu lucrurile aflate din ea, veţi putea – dacă veţi dori – să evitaţi multe greşeli dureroase, şi viitoarea voastră familie va avea mult mai multe şanse de a rămâne întreagă şi fericită, de a fi loc unde trăieşte Dragostea.
Ar fi bine ca fiecare pereche proaspăt căsătorită să primească în dar o asemenea carte, dacă nu a apucat s-o citească mai înainte. Credem că dezastruoasa statistică a divorţurilor, familiilor incomplete şi copiilor nefericiţi s-ar schimba în bine. Deocamdată, acestea sunt numai vise – însă puteţi, dacă această carte vă va plăcea, să cumpăraţi câteva exemplare şi să le dăruiţi tinerilor apropiaţi care vor să-şi întemeieze o familie sau care s-au căsătorit nu demult. (Dmitry Semenik)

Diferit ca ton de celelalte capodopere ale scriitorului, romanul "Adolescentul" (1875) ocupă un loc aparte în creaţia dostoievskiană. Dostoievski zugrăveşte cu o măiestrie inegalabilă adolescenţa ca pe o stare de nesiguranţă, ignoranţă şi nedesăvârşire, dar şi de bogaţie şi exuberanţă în care totul este posibil.

Traducerea romanului "Adolescentul" (1875) a apărut în cadrul colecţiei "Biblioteca Polirom", în traducerea Liviei Cotorcea, o specialistă în literatura rusă şi unul dintre cei mai apreciaţi profesori ai Catedrei de slavistică a Universităţii "Al.I. Cuza" din Iaşi. "Este bine ştiut că Dostoievski n-a fost preocupat niciodată să scrie frumos, în fraze bine lustruite şi armonioase, aşa cum cerea buna tradiţie a prozei secolului al XIX-lea. Se va spune că nici n-a avut cum să respecte acest canon, dat fiind că marile lui romane au fost dictate soţiei sale sub imperativul urgenţei unui contract sau al altuia cu editorii. Dar să nu se uite că scriitorul îşi revedea apoi de mai multe ori manuscrisele şi că, în mod constant, n-a intervenit în respiraţia discursului sau narativ, lucru ce ni se pare de cea mai mare importanţă. Acest discurs poartă amprenta vie a suflului şi a gândirii romancierului care se grăbeşte să transmită întocmai ritmul viu al naşterii ideilor şi al rostirii lor în faţa unui ascultător - în primă instanţă, soţia care-i consemnează spusele, în final, cititorul pe care-l are mereu în faţa ochilor. Toate scrierile lui Dostoievski ne propun un asemenea discurs frânt, fragmentat şi sacadat, care imprimă extraordinara energie a conceperii lor, precum şi dorinţa expresă a autorului lor de a surprinde "viaţa vie" din om sau calea trudnică de descifrare şi de cucerire de către om a sensului acestei vieţi. Cu atât mai evident ni se relevă această relaţie dintre fizionomia aparent dezordonată a frazării şi sensul respectiv într-un roman al formării, ca "Adolescentul". Nu claritatea şi curgerea lină, armonioasă a naraţiunii este ceea ce urmăreşte romancierul în "Adolescentul", ci realizarea unei orchestraţii şi a unei arhitecturi tonale care să dea seama de frăgezimea şi de prospeţimea unei intempestive intrări în lume, pe de o parte, prin fapte şi în relaţie cu ceilalţi, pe de altă parte, printr-un debut scriitoricesc, pândite, toate, de nesiguranţa şi lipsa de măsură a începutului, dar şi aşezate sub un semn auroral benefic", spune Livia Cotorcea, traducătoarea cărţii.

"Furat de poveste, cititorul se trezeşte apucat şi aruncat de colo-colo"


"Deşi personajele sale vorbesc mult, prea mult uneori, reacţia lui Dostoievski faţă de lumea ce-l înconjoară apare mai degrabă în manifestări decât în discurs: în felul în care se mişcă, gesticulează, se scarpină, se holbează sau râd aceste personaje. Rareori, în marasmul de gesturi, multe fără însemnătate, transpare câte o întorsătură de frază, câte un sunet al cărui înţeles adânc răscoleşte pe neaşteptate soarta eroilor, îi împinge, cu alte cuvinte, în scenă, îi trezeşte la viaţă", este de părere Andrew R. MacAndrew.

"Adolescentul" spune povestea lui Arkadi Makarovici Dolgoruki, fiul nelegitim al unui moşier depravat. Tânărul oscilează neîncetat între pornirea de a scoate la iveală greşelile tatălui şi dorinţa ascunsă de a-i câştiga preţuirea. Înarmat cu un document despre care îşi închipuie că îi va oferi puteri depline asupra celorlalţi, Arkadi pleacă la Petersburg să-şi întâlnească tatăl, însă această experienţă iniţiatică îi dezvăluie mizeriile concrete ale vieţii adulte şi îi schimbă din temelii viziunea asupra lumii. Dostoievski zugrăveşte cu o măiestrie inegalabilă adolescenţa ca pe o stare de nesiguranţă, ignoranţă şi nedesăvârşire, dar şi de bogăţie şi exuberanţă în care totul este posibil.

"Romanele lui Dostoievski sunt furtuni ale clarviziunii, vârtejuri în marea de nisip, capcane de apă care ameninţă să ne tragă în adâncuri la fiecare mişcare. Întâmplările şi personajele sunt ţinute alături de un singur liant, mai puternic decât oricare altul, materia sufletului. Furat de poveste, cititorul se trezeşte apucat şi aruncat de colo-colo până la uitarea de sine; orbit, sufocat, el se trezeşte victima unui rapt dumnezeiesc. Doar citind Shakespeare am avut aceleaşi revelaţii", consideră Virginia Woolf.

Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti, în pofida a tot ce le sare în ochi altora. Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.

Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi câteodată tragic.În dragoste există trei aspecte. În primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că, atunci când dăm, creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi, de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.

Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om, pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că, pentru a şti să dai şi să primeşti, trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: „Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…” Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.

Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta – de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar, pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate.

(Mitropolitul Antonie de Suroj – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, pp.74-76)

Taina reimpacarii este o cale catre tamaduirea launtrica. Mitropolitul Antonie il invita pe credincios sa-si priveasca viata in lumina adevarului, ca atunci cand s-ar afla in ceasul mortii si al dreptei Judecati. Cu tandrete si cu dragoste, mitropolitul inlesneste aceasta intalnire personala cu Dumnezeu, care este spovedania.