Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă la 10
Februarie într-o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost
botezat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine,
s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939,
după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele
tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic,
psaltică, iconografie, apologetică. Întotdeauna într-o desăvârşită
împreună-glăsuire cu Biserica, niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a
învăţa, astfel că la 94 de ani încă citea nu doar toate cărţile
patristice care apăreau, dar şi cele de cultură, istorie, filozofie şi
politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară,
le sintetiza uluitor de repede şi de plin de o seninătate milosârdnică
(dar totodată şi cu note de umor), ce se pot numi cu adevărat drept
apoftegmele cele mai reprezentative spiritului creştin al acestui popor.
Şi-a făcut un ideal din a împlini toate poruncile Noului Testament,
între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi
împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a
devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de
a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire fie a
Cetăţii, fie a Mănăstirii, ca pe o armonie unitară între toate
mădularele Trupului lui Hristos, Biserica.
Tocmai de aceea, asemenea unui milion de români care prin naturaleţea
sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin aderaseră deja la
Mişcarea Legionară, atunci când părintele a intrat la seminarul de la
Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor,
membri ai acesteia, el însuşi astfel s-a alăturat. A avut colegi pe
mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist,
Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie
Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu. Râvna sa pentru studiile teologice
l-a numărat între cei mai buni elevi ai seminarului, dovadă că la
sfârşitul anilor 60 părintele încă dădea meditaţii seminariştilor de la
Mănăstirea Neamţ la dogmatică, greacă veche, franceză şi germană. După
desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele
continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1941,
la Iaşi, este hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al
Mitropoliei Iaşilor. În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe
frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care
slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 August
1944, dată după care se întoarce la mănăstirea sa. În 2012 părintele a
ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în
luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în August
44.
Începând cu 1946 îşi continuă studiile la seminarul din Roman.
Schimbarea regimului politic l-a pus în situaţia ingrată de a accepta,
ca decan de vârstă al elevilor seminarului, funcţia de preşedinte al
Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar. Faptul că nu a subscris nici uneia din iniţiativele
bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi
naţională, a dus la arestarea sa în 14 Mai 1948, şi la condamnarea la 12
ani de închisoare. Despre aceasta a scris, în anul 2008, unui ziarist: „Legionarismul
nu a fost o sectă; el s-a supus întru totul Bisericii Apostolice,
învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi a slujit Biserica lui Hristos cu
multe jertfe, cu preţul vieţii multor martiri care şi-au închinat toată
viaţa Bisericii şi neamului. Oameni pe care i-am cunoscut personal în
închisoare şi care îşi dădeau bucata lor de pâine şi haina de pe ei
celor mai neputincioşi, neputând să vadă suferinţa fraţilor lor; mai
bine mureau ei, decât fraţii lor; aveau atâta forţă în mărturisirea
credinţei, nu alta decât cea ortodoxă, încât mulţi dintre gardieni se
îmblânzeau de puterea dragostei lor şi rămâneau muţi în faţa tăriei
credinţei lor.”
Anii de detenţie au fost ani de
permanentă mucenicie pentru Hristos, prin toate mijloacele folosite de
regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de
lumină, de aer, de comunicare. Folosind pentru osteneala rugăciunii
clipele care par a fi fost insuportabil de grele, părintele a preferat
vreme de 17 ani nevoinţa tăcerii, în timp ce iluştrii săi fraţi de
suferinţă întru Hristos, elita intelectuală precum Petre Ţuţea, Mircea
Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae,
Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic, şi mulţi alţii – elită
decimată sub ochii săi-, îşi dăruiau dragostea ţinând cursuri
universitare celor prigoniţi. Tăcând şi ascultându-i pe fiecare,
părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale, şi s-a
pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie
mărturisi. Perioada acelor ani i-a fost zăvorârea cu care a început
arderea sa de tot pentru Dumnezeu, şi pecetluirea unei taine sufleteşti
de o măreţie care s-a văzut mai ales prin minunile săvârşite de Dumnezeu
prin el şi în anii libertăţii, cu oblăduirea Maicii Domnului căreia i-a
închinat eforturile sale de ctitor.
Periplul său prin temniţele anticreştine
a fost uimitor şi prin felurile de experienţe pe care le-a putut
transforma, din teribile şi demonice, în prilejuri de desăvârşire
creştină. De câte ori s-a putut, a săvârşit Sfânta Liturghie pe propriul
său piept, împărtăşind cu Sfintele Taine pe mulţi dintre deţinuţi, unii
aflaţi chiar pe pragul trecerii din această lume. A fost torturat şi
anchetat până în August 1949 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. Aici a rămas până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie. Aici a rămas până în 1954, când a fost mutat la Gherla şi apoi în alte închisori. În închisoarea Gherla, după cuvintele sale: „Nu
mai eram o persoană, eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne
strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”
În 1960, la expirarea pedepsei date
pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi
eliberat, şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii!”
Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare fără condamnare,
pe care i-a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava.
N-ar fi putut îndura despărţirea de fraţii săi întru Hristos pe care
Dumnezeu i-a chemat prin mucenicie la Sine, dacă nu i s-ar fi descoperit
de la Maica Domnului că are de împlinit încă o lucrare până ce va primi
şi el un sfârşit de mucenic. Această lucrare este redeşteptarea
conştiinţei muceniceşti şi mărturisitoare a tuturor creştinilor, a cărei
biruinţă se vede astăzi prin înrâurirea sa în întreaga lume creştină.
Un aspect la fel de important al acestei lucrări este cea privitoare la
monahism, în care a adus reînvierea chipului de chinovie vasiliană şi
pahomiană, care îmbină laturile filantropică, catehetică şi
duhovnicească.
Propovăduirea pocăinţei şi apropierea
venirii Domnului şi a sfârşitului lumii sunt identic acelaşi mesaj pe
care prorocii, apostolii, toţi sfinţii, şi Însuşi Mântuitorul l-a adus
pe pământ, iar părintele dimpreună cu Cuvântul lui Dumnezeu a rostit
neobosit, mai ales în ultimii ani, acelaşi îndemn către pocăinţă.
Ortodoxia învăţăturilor părintelui, (fie cele direct adresate poporului,
fie cele transmise cu binecuvântarea sa prin ucenici), este la fel de
fără prihană ca şi nobleţea jertfei sale pentru neam, astfel ca mulţimea
celor ce l-au vrăjmăşit să amuţească înaintea unui adevărat slujitor al
lui Dumnezeu, neaflând cusur în cuvintele şi faptele sale.
La întoarcerea în casa părintească, după
14 Mai 1964 când a fost eliberat, mama părintelui, Ana, despre care el
însuşi spunea că „era o sfântă”, la scurtă vreme s-a mutat la Domnul, şi
este cinstită şi azi de biserica locului. Apoi, fiindcă i s-a refuzat
întoarcerea în mănăstire până în 1966, părintele a lucrat ca muncitor
forestier, an când chiar la iniţiativa ofiţerului de securitate care îl
avea sub observaţie, a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu din
judeţul Neamţ, unde i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie
Acatrinei şi pe părintele Antim Găină, un preacuvios şi sfânt ce în vara
anului 1974 a răposat în braţele Părintelui Justin, care mereu l-a dat
pe duhovnicul său pildă de cea mai autentică şi mai înaltă viaţă
monahală.
După ce în 1975 a reuşit să primească aprobarea regimului să
călătorească în Sfântul Munte Athos, pentru faptul că, deşi i s-a
sugerat să rămână acolo, a preferat să se întoarcă în ţară, autorităţile
l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Bistriţa, lângă
Piatra Neamţ. Aici, împreună cu alţi duhovnici mari ai acelei vremi, s-a
îngrijit de bună-starea duhovnicească şi de educaţia creştină şi
naţională a tuturor creştinilor care l-au căutat. Mulţi dintre ei au
ales de atunci calea monahismului sau a preoţiei. Faima sa de bun
duhovnic şi iscusit pedagog, chiar dacă i-a adus multe necazuri de la
autorităţile regimului ateu, l-au făcut cunoscut în multe părţi ale
ţării şi ale lumii ortodoxe, şi nu a încetat să sporească de atunci.
În toamna anului 1991, după o scurtă
reîntoarcere la Mănăstirea Secu, a venit în satul natal, Petru Vodă, şi,
cu binecuvântarea ÎPS Părinte Daniel Ciobotea, Mitropolit pe atunci iar
astăzi părinte Patriarh, să pună temelia mănăstirii de călugări, cu
hramul Sfinţilor Arhangheli.
În 1992 a început rânduiala athonită la
Petru Vodă, cu binecuvântarea episcopului vicar al Arhiepiscopiei
Iaşilor, prezent la sfinţirea bisericii. Dorinţa fierbinte a părintelui
stareţ a fost de a închina mănăstirea generaţiei jertfite pentru Hristos
în temniţe, ale căror sfinte moaşte odihnesc şi în raclele din
biserică, şi în cimitirul mănăstirii, precum părintele Gheorghe Calciu,
părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu, şi ceilalţi.
Evocându-i pe Sfinţii închisorilor, a zis: „Mi-e atât de dor de ei şi
atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea, cu mult mai mult decât
la gândul că mă voi vedea cu părinţii mei”.
Petru Vodă a devenit în scurtă vreme o adevărată vatră de înaltă trăire
şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească.
Oaza de libertate duhovnicească creştină, prin păstrarea neştirbită a
învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a adevărului istoric al poporului
român, fac din această mănăstire testamentul limpede al Voii lui
Dumnezeu propovăduite şi împlinite de părintele stareţ Justin. S-a
sârguit mai presus de orice să prindă în noi chip Hristos, uniţi prin
frăţietatea aceluiaşi părinte duhovnicesc. Iubirea părintelui Justin
pentru noi, ucenicii, este chip al asemănării iubirii Domnului pentru
sfinţia sa.
În toate ctitoriile şi slujirile sale
părintele a avut o deosebită grijă să fie făcute după rânduiala şi cu
binecuvântarea Bisericii. Ca finanţare a folosit numai donaţiile
credincioşilor, în integralitatea lor, aşa încât la ridicarea
mănăstirilor sale a participat întreaga ţară, ca un simbol al biruinţei
Duhului Sfânt şi al unităţii duhovniceşti şi liturgice al cărei păstor
iubitor este. Părintele s-a implicat activ atât în cele mai de detaliu,
cât şi în cele mai înalt-conceptuale aspecte ale vieţii ortodoxe
româneşti. Aceasta a făcut-o mai ales ca duhovnic, dar şi ca ctitor al
multor schituri, mănăstiri şi biserici de mir din toată ţara. Mănăstirea
Sf. Iustin Filosoful şi sfinţiţilor mucenici români,
ctitorită împreună cu alţi 3 supravieţuitori ai temniţei de atunci pe
locul lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit
atâţia preoţi, i-a adus cea mai înaltă mulţumire sufletească, ca astfel
şi România să-şi poată cinsti cum se cuvine mucenicii.
Din anul 1999, a început să ridice
Mănăstirea de maici din Paltin-Petru Vodă, mănăstire la început doar
axată pe programul filantropic (găzduind un spital-azil de bătrâne, o
şcoală internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete
medicale), iar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie
din ţară, numărând 170 de suflete, a devenit şi un centru de
propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărţi patristice şi
publicaţii apologetice, precum revista Atitudini.
S-a silit în tot chipul mărturisit de
Paterice şi în fiecare clipă şi către Împărăţia Cerurilor dinlăuntrul
său şi din al fiecărei persoane pe care o întâlnea, fie faţă către faţă,
fie pentru care se ruga. A preţuit mai mult ca orice curăţia credinţei
trăită prin curăţia inimii, nedespărţind niciodată cugetarea cea dreaptă
de vieţuirea cea sfântă, astfel ca toată viaţa sa să se facă adeverire a
Evangheliei lui Dumnezeu-Cuvântul. A urmărit ca Scriptura să se
plinească prin faptele sale, şi ca totul în viaţa lui să slujească
mântuirii oamenilor, atât prin efortul mărturisirii grăite, cât şi prin
nevoinţa riguroasă şi permanentă, nevoinţă mai presus de fire pe care a
sporit-o până la sfârşitul vieţii acesteia. În anii petrecuţi ca stareţ,
programul zilnic al părintelui era:
- prezenţa fără lipsă de la Sfânta Liturghie,
- între 14 şi 18 ore pe zi (!) slujirea
credincioşilor veniţi din toată lumea cu cea mai diversă gamă de
suferinţe, pentru care găsea mereu cel mai potrivit leac
- aspra postire, şi gustarea abia noaptea târziu a puţină hrană
- citirea pravilei şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi
- odihna 2-3 ceasuri pe noapte
Minunile dumnezeieşti arătate prin
părintele Justin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer
vindecate, la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor
celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la
schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele
dovezi de străvedere şi înainte-vedere. Mărturiile acestor minuni abia
de acum înainte pot fi notate şi publicate, ştiută fiind desăvârşita
smerenie a părintelui, care nu suferea să audă despre sine vreun cuvânt
de laudă cât era încă în trup, însă care acum cu siguranţă şi-ar dori ca
prin cunoaşterea lor să fie slăvit Numele lui Dumnezeu, spre bucuria
tuturor.
Viziunea creştină şi harul faptelor,
cuvintelor şi existenţei părintelui Justin au demonstrat că Biserica
este chivotul vieţii veşnice şi temelie a societăţii româneşti, având
parte de o evlavie populară întocmai cu cea către marii sfinţi ai
Bisericii, cât şi o înrâurire de unitate şi de întărire întru credinţă
asupra ţării şi a neamului românesc precum marii şi drept-credincioşii
voievozi. Chipul cuvios şi pătruns de Duhul Sfânt al sfinţiei sale va
rămâne veşnic în inimile celor ce l-au cunoscut drept cea mai sublimă şi
mai sfântă persoană cu care Dumnezeu a învrednicit acest neam.
Ca duhovnic, urmând cu mare rafinament
pilda Învăţătorului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, părintele a
îngrijit cu o fără cusur dreaptă-socoteală şi negrăită milostivire
desăvârşita libertate a fiilor săi, nepunând pe nimeni în vreun şablon,
ci a observat cu precizie ipostasul sufletului şi chemarea celui de sub
patrafir şi s-a luptat să pună în sfeşnic lumina pe care Dumnezeu a
aprins-o în fiecare dintre noi prin Sfântul Botez, amintind prin însăşi
viaţa sa cuvântul dumnezeiesc care l-a chemat şi care şi pe noi ne
cheamă: Fiţi Sfinţi, precum Eu sunt Sfânt! Sfârşitul mucenicesc
prin cele 40 de zile de cumplite suferinţe (timp în care a cerut să fie
tuns în Marea Schimă tot cu numele Justin), l-a trăit cu o impecabilă
demnitate şi plinătate de har care au mărturisit tuturor că era purtător
de Dumnezeu, precum este scris: “Cel ce a devenit un singur duh cu
Dumnezeu prin darul Harului, şi cel ce pătrunde dumnezeieşti taine prin
dorirea de Dumnezeu a inimii lui spre iconomia comuniunii Bisericii,
unul ca acesta străluceşte şi este cinstit spre slava Treimii celei de
viaţă făcătoare în vecii vecilor. Amin.” (Sfântul Symeon din Muntele
Minunat)
Sfinte preacuvioase părinte Justin,
bucură-te, intrând în bucuria Mirelui Tău! Şi fiindcă acum ai aflat
îndrăzneală de mare mucenic – căci pentru păcatele noastre ai pătimit -,
roagă-te să aflăm şi noi har înaintea lui Dumnezeu şi să nu ne
părăsească milosârdia Lui, ci să primim vreme de pocăinţă înaintea
venirii Sale celei prea-slăvite. Ci, o, grabnic-ascultătorule al celor
sărmani, cere Domnului să nu ne lipsească de tine nici în cele ce vor fi
în veacul acesta, nici în cel ce va să fie, ci să fim întru duhul
dragostei sfinte cu toţii una, precum şi pe tine împreună cu Dumnezeu
unit te-a făcut. Amin!
Au consemnat:
monahul Filotheu pentru obştea Mănăstirii Petru Vodă
şi rasofora Neonila pentru obştea Mănăstirii Paltin.
