BLOGUL PENTRU SUFLET

Drama vieţii şi tragicul sfârşit al artistei Mădălina Manole au provocat discuţii şi dispute care ating aproape o lună de zile. În intervenţii televizate sau în presa scrisă s-au pronunţat soţul, părinţii, prieteni, colegi, medici, psihologi, psihiatri, energoterapeuţi şi mai puţin preoţii.

Fiecare dintre aceştia încercau cu durere să pătrundă în sufletul cântăreţei, să scormonească în trecutul ei, cu mai multe sau mai puţine împliniri sau frustrări, să emită judecăţi morale privind cariera acesteia, viaţa de familie, dar şi starea veşnică a sufletului ei.

S-au invocat mărturii prin care artista, atunci când ar fi constatat agravarea stării ei sufleteşti, a refuzat asistenţa medicală, psihiatrică, pe motivul că "nu o scoate nimeni nebună", pe de altă parte s-a spus că, fiind o fire mai retrasă şi discretă, atât ea, cât şi soţul ei s-au temut de "colţii" veninoşi, ba chiar ucigători ai presei, care uneori este capabilă să facă dintr-un erou naţional un criminal, iar dintr-un caracter îndoielnic şi imoral - model social. Totul este chestie de interes, de rating şi de tiraj.

Foarte rar s-a spus însă, în această tevatură, faptul că tânăra artisită nu a reuşit să căute ajutorul cum trebuia, acolo şi de la cine ar fi fost recomandat. În mod deosebit, persoane specializate în asistenţa sufletească: preoţi, psihologi, psihiatri.

De la bun început, trebuie să spunem că nu vedem nici un fel de excludere reciprocă între cele două categorii sociale şi profesionale: preoţii duhovnici şi psihiatrii, deşi nu mică ne-a fost mâhnirea de fiecare dată când, în mod forţat, se încerca, de către cei intervievaţi, să se arate "prăpastia" care ar exista între aceste domenii. Fiecare dintre ele, este adevărat cu mijloace specifice şi de eficienţe diferite, caută să ridice sufletul din adâncul deznădejdii şi al disperării, într-o lume în care aceste cazuri par a se înmulţi, până la tendinţa de a deveni o modă.

Să lăsăm medicului cele ce sunt ale medicinei, iar cele ce sunt ale preotului - Bisericii

Personal, am apreciat totdeauna cuvintele pline de înţelepciune, tocmai pentru că izvorau dintr-o profundă cunoaştere interioară şi o largă experienţă duhovnicească, ale Părinţilor Bisericii, care considerau că bolile trupeşti şi anumite boli ale sufletului trebuie tratate de către medic, după cum preotului îi revine o lucrare, o vocaţie şi o misiune specială în redarea sănătăţii integrale a fiinţei umane. Câtă dreptate avea un sfânt precum Ioan Casian, să considere că dintre toate opţiunile sau variantele calea de aur o constituie calea de mijloc, o cale care evită excesele, îmbinând armonios alternative. De aceea şi din acest punct de vedere, este bine să lăsăm medicului cele ce sunt ale medicinei, iar cele ce sunt ale preotului - Bisericii.

Cea mai mare parte a suferinţelor sufleteşti au o origine şi cauzalitate genetică, organică, hormonală, efect al unor disfuncţii somatice. Şi atunci, deşi nu exclud, ci chiar solicită un tratament psihologic şi duhovnicesc, aceste grele neputinţe au şansa de a fi tratate adaptat şi corespunzător de psihiatrie.

Nu puţine, ci, dimpotrivă, tot mai multe sunt însă situaţiile în care neliniştea şi nemulţumirea, neîmplinirea şi tristeţea omului contemporan provin dintr-o proastă raportare la realităţile care îl înconjoară. Tot mai des sunt analizate, în literatura de specialitate, aşa-zisele stări noogene sau noologice, unele care provin din străfundurile nedeplin cunoscute ale sufletului uman, trăirea vidului, al golului existenţial, în chiar sânul bunăstării materiale. Iar atunci, experienţa şi cuvântul cu putere multă al duhovnicului au calităţi miraculoase în redarea sănătăţii sufleteşti.

O astfel de atitudine reciprocă, de mutuală apreciere, ar fi bine să existe din ambele părţi, pentru că nefericitele evenimente la care am făcut referire în debutul împreună-meditării noastre au demonstrat contrariul şi aceasta doar din partea unor presupuşi oameni de ştiinţă, care, în încercarea gestionării şi justei interpretări a situaţiei, emiteau tot felul de afirmaţii, cum că preoţii, credinţa sau Biserica nu ar fi avut nici un rost sau efect în evitarea unei astfel de tragedii. Eu cred, ca preot, că ar fi avut un rost şi un rol mântuitor şi poate dacă s-ar fi înţeles atunci aceasta, nu ar mai fi fost cazul să ne pronunţăm astăzi asupra lor.

Ca preot şi ca duhovnic, afirm cu toată puterea contrariul, iar pe cei neîncrezători în acest adevăr îi îndemn să îşi caute un bun duhovnic, un "director de conştiinţă", un părinte spiritual, să încerce să descopere şi să pătrundă în universul duhovnicesc al Tainei Spovedaniei şi astfel, în cunoştinţă de cauză, să mediteze.

Trebuinţa deosebită a sufletului: nevoia de dialog

Sufletul omului, chiar şi cu adâncurile sale inconştiente şi nedeplin explorate, cu piscurile sale senine şi luminoase, dar şi cu hăurile sale tenebroase, este cea mai gingaşă realitate din lumea aceasta. Sufletul omului poartă în sine înclinaţia spre frumos, bine, înalt şi, chiar dacă uneori "zgura" sau "norii păcatelor" îl acoperă, el rămâne mai departe existenţa cea mai frumoasă şi înaltă din lumea aceasta, ca de altfel şi fiinţa umană, căreia i se circumscrie.

Pe lângă aceste trăsături, sufletul uman are o trebuinţă deosebită: nevoia de dialog, de comuniune, nevoia de a-şi împărtăşi unui alt suflet confident trăirile sale, care să îl asculte, să îl înţeleagă, iar atunci când are nevoie, să îl ajute, care să vibreze la bucuriile sau suferinţele sale. Iar paradoxul lumii contemporane îl constituie faptul că, deşi comunicăm atât de mult şi bine, stăm prost la lecţia comuniunii, că deşi distanţa fizică este străbătută, nu numai cu puterea gândului, ci prin intermediul undelor cu o fulminantă viteză, că, deşi putem apropia până la dispariţie distanţele fizice, le păstrăm şi le lăsăm să se mărească pe cele sufleteşti. Că deşi trăim în mari aglomeraţii de populaţie (metropole, conurbaţii), ne simţim străini faţă de cel de lângă noi, ba chiar suntem stingheri faţă de însăşi sinea noastră.

Sunt tot mai multe persoanele care, trăind în aparentă bunăstare materială, au sentimentul eşecului existenţial. Suflete triste, care nu şi-au găsit nici sprijinul şi nici ajutorul.

Sufletul omului este ca o firavă floare care are nevoie, pentru a se dezvolta firesc, pentru a-şi arăta frumuseţea pe care a primit-o de la Părintele său, de susţinere şi încredere. Şi precum floarea caută soarele, la fel sufletul caută lumina interioară, caută să îşi adune în tainiţele sale evenimente şi persoane care l-au împlinit, pentru ca apoi să trăiască din înmulţirea acestor înalte sentimente sau măcar din amintirea şi meditarea asupra lor.

pr. Ioan C. TEŞU

Preluare ZIARUL LUMINA

A fost odată o seară minunată care a schimbat întreaga lume. Cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla dacă Iisus Domnul nu S-ar fi născut? Poate că speranţa ar fi rămas închisă pentru totdeauna acolo, unde au închis-o păgânii, în cutia Pandorei.

Dar Dumnezeu a privit spre Pământ şi I S-a făcut milă. A văzut că oamenii Îl aşteptau pe Fiul Lui, a văzut cât erau de nefericiţi şi că nu ştiau cât de puţin le trebuie să dobândească fericirea. Atunci şi-a adus aminte că a hotărât din veci să le trimită pe Fiul Său iubit, pe Pruncul dumnezeiesc, ca Dar de Crăciun. Aşa, primul dar ne-a venit de la Dumnezeu şi, cine ştie, poate că astfel am învăţat şi noi de la El că trebuie să dăruim. Fecioara Maria a fost aleasă pentru curăţenia ei să poarte în pântece Darul dat de Dumnezeu şi ea a primit cu bucurie, pentru ca şi ea să participe la acest Dar. Dar nu s-a oprit aici. Deja totul a început să se schimbe. Iosif a fost şi el prins de această participare la Darul lui Dumnezeu… şi apoi a venit Pământul cu peştera lui… magii, păstorii, îngerii care cântau şi… de aici a început totul. Cântecul îngerilor s-a transformat peste ani şi ani în cântecul colindelor. Păgânii, care odinioară cântau pentru a vesti naşterea Anului Nou, cântau acum despre Naşterea Pruncului. Ziua în care Soarele a învins era cântată de colindele vechi, dar, când zorii creştinătăţii au deschis cu lumina lor ochii lumii întregi, colindele cântau pe Soarele Cel adevărat, Hristos Domnul.

Povestea noastră nu se sfârşeşte aici, ci continuă în teritoriul României de azi. De altfel, povestea nici nu are un final şi nici nu are nevoie de unul. Sufletul sensibil, de poet, al românului a dat desăvârşirea colindelor româneşti. Acestea sunt, poate, cele mai frumoase şi variate dovezi că Hristos S-a născut odată cu sufletul românesc. Domnul S-a născut şi pentru noi, de aceea, încă de când s-a format acest popor, Naşterea Domnului a fost slăvită de cei care au cântat şi hore la bucurie, şi doine la tristeţe. Când nu se vor mai auzi colindele, atunci nu vom mai fi români. Acestea sunt astăzi răspunsul nostru la Darul care în urmă cu peste două milenii l-am primit de la Dumnezeu. Dacă îngerii ne-au învăţat pe noi, oamenii, că doar cântecul este darul pe care oamenii îl pot aduce ca răspuns la Darul lui Dumnezeu, atunci frumuseţea colindelor este răspunsul pe care românii îl aduc pentru că S-a născut Pruncul Cel mult aşteptat.

Să continuăm şi astăzi povestea colindelor, în Ajunul Crăciunului, şi să nu uităm că glasul îngerilor îl auzim azi doar din glasul şi inimile copiilor noştri: „Astăzi S-a născut Hristos, Mesia Cel luminos!“.

„Colindele sunt cântece tradiţionale româneşti, anumite felicitări (urări) de tip epico-liric, având, în general, între 20 şi 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreştină. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creştine de iarnă, şi nici colindatul, cu umblatul cu steaua. Colindele se cântă în preajma Crăciunului. Unele dintre ele au o sumedenie de variante şi versiuni, potrivit diferitelor regiuni şi graiuri. Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei).“ („Mic dicţionar despre tradiţia colindelor la români“)

„Ritualul se desfăşoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale şi, vreme de patruzeci sau optsprezece zile, ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi, după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi tinerii.“ (Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“)

Pe 25 decembrie, la Biserica „Sf. Mc. Pantelimon“ din Başeu - Hudeşti se va desfăşura un program de colinde şi poezii religioase susţinut de copiii din parohia noastră. Sub titlul „Sub lumina stelei Bethleemului“, enoriaşii au, astfel, ocazia să li se vestească bucuria Naşterii Domnului prin glasurile nevinovate ale copiilor.

Cea mai mare dorinţă a fiecărui creştin este aceea de a-şi mântui sufletul, dorinţă ce izvorăşte chiar din datoria noastră în calitate de creaţii ale lui Dumnezeu. „Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?“ Poate că mulţi însă îşi doresc mântuirea de frica iadului, pentru că omul este conservator cu sine şi îşi vrea doar binele. Chiar şi frica de iad poate fi un început spre mântuire, dar dacă totul se face doar din frică... Dorim să fim cu Dumnezeu în împărăţia Sa sau să ne salvăm de chinurile iadului? Implicit, fiind în rai, scăpăm de chinurile iadului. Dar cel care Îl are ca ţel sigur pe Dumnezeu se deosebeşte de ceilalţi... prin iubirea ce o poartă lui Dumnezeu, iubire ce nu e condiţionată de o răsplată. Aceasta vine de la sine. O astfel de iubire găsim la Avraam, care în multe rânduri o şi demonstrează. Pentru început, răsplata este fiul său Isaac, pe care îl primeşte ca o binecuvântare de la Dumnezeu la bătrâneţe, dar şi ca o încercare de iubire, pentru că îi cere să îl aducă drept jertfă. Chiar de se întristează la pierderea unicului său fiu, Avraam acceptă demonstrându-şi iubirea, dar este oprit de îngerul Domnului. A demonstrat că iubeşte pe Dumnezeu mai mult ca orice, dar nu a fost necesar să facă nimic împotriva voii sale, neştirbindu-i-se libertatea. Cel care iubeşte pe Dumnezeu se lasă ghidat de această iubire, dorind doar să fie mereu cu El. Cei care au îndoieli însă se pot întreba adesea dacă balanţa înclină spre iad sau rai. Un astfel de exemplu îl putem găsi în Pilda vameşului şi a fariseului. Fariseul era autosatisfăcut de felul în care trăia. Considera că postul, rugăciunea şi milostenia sunt suficiente şi că are tot dreptul să stea cu funtea sus şi chiar să judece pe ceilalţi. Aflăm însă că vameşul, care îşi recunoştea păcatele, se întoarce mai îndreptăţit la casa sa. Ei bine, o astfel de realitate o întâlnesc duhovnicii adesea la scaunul de spovedanie: Părinte, nu am nici un păcat - nu am ucis, nu am făcut desfrânare, nu am nedreptăţit pe nimeni etc. Oare, chiar ceea ce facem noi zi de zi este suficient pentru mântuirea noastră şi a celor dragi? Chiar credem că dacă nu avem păcate grave (după propria evaluare), avem toate şansele să ne mântuim!? Să ne amintim altă întâmplare, şi anume cea cu tânărul învăţat care dorea un răspuns sigur în această privinţă. Aflăm că respecta toate poruncile lui Dumnezeu, chiar din copilărie, şi, cu toate acestea, nu a putut urma pe Hristos din pricina bogăţiei. Chiar şi apostolii se miră atunci: Dacă acesta nu, atunci cine!? Nu putem spune deci niciodată că avem mântuirea asigurată în urma faptelor noastre zilnice, pentru că, poate, până acum, ni s-a cerut puţin şi am putut oferi acel puţin. Chiar şi în ultima clipă ne putem pierde sufletul la fel de uşor cum tâlharul de pe cruce l-a câştigat. Dacă citiţi din viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, veţi vedea acolo cum părintele Zosima credea că este cel mai drept pentru că nu mai cunoscuse pe nimeni ca el. Dumnezeu îi descoperă pe această femeie simplă, care a trăit zeci de ani în pustie şi care, în timp ce se ruga, se înălţa de pe pământ, umbla pe apă ca şi pe uscat, trăia printre animalele sălbatice şi, cu toate acestea, nu se considera demnă de a primi Sfânta Împărtăşanie fără o pregătire de încă un an. Atunci, îşi dă seama că toată osteneala lui nu poate egala viaţa cuvioasei.

Nu putem deci niciodată să spunem că ceea ce facem este suficient pentru a ne mântui, ci mereu să facem mai mult, să ne dorim să facem şi mai mult pentru mântuire.

În legătură indisolubilă cu Taina Spovedaniei se află epitimia sau canonul pe care duhovnicul îl recomandă credinciosului pentru îndreptare, în urma mărturisirii. Se poate observa la unii credincioşi o reţinere în ceea ce priveşte acceptarea canonului, văzând în acesta o pedeapsă (uneori prea aspră) pentru păcatele săvârşite. Însă, această părere se apropie prea mult de viziunea juridică a pedepsei prezentă în dreptul penal. Aici, pedeapsa este măsura coercitivă pe care o hotărăşte judecătorul (instanţa), în numele statului, pentru săvârşirea unor infracţiuni, şi care constă, în principal, în restrângerea unor drepturi şi libertăţi, pentru o perioadă de timp. Pedeapsa poate îmbrăca diferite forme: amendă, închisoare, munca în folosul societăţii. În alte sisteme de drept se pot întâlni şi alte forme: bătaia în public, confiscarea averii sau chiar pedeapsa capitală. Scopul principal al pedepsei în materie penală este restabilirea echităţii sociale, apoi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnatului, cât şi din partea celorlalţi membri ai societăţii (puterea exemplului).

În contradicţie cu pedeapsa penală, epitimia este în primul rând un mijloc de îndreptare a păcătosului. Căci, prin cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare, „vindecarea să se hotărască nu cu timpul, ci cu chipul pocăinţei“ (can. 2), reluat şi întărit de Sinodul V-VI ecumenic (Trulan) care cere ca duhovnicul „să cerceteze felul păcatului şi aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită“. De asemenea, duhovnicul trebuie să stea în orice chip împotriva patimei „fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi şi mai blânde şi să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus“ (Canonul 102).

Reiese în mod clar de aici viziunea Bisericii asupra epitimiei. Departe de a fi o pedeapsă, ea este un mijloc de însănătoşire. Aşa cum bolnavul se duce la medic pentru vindecare trupească, aşa merge credinciosul la duhovnic pentru a primi vindecarea sufletească şi, prin ea, pe cea trupească. Iar duhovnicul, aşa cum arată la textul aceluiaşi Canon 102, în frumoasa limbă a Pidalionului, este „cel ce se arată ştiutor de doftoria cea întru duhul“, căci „nu simplă este boala păcatului, ci de multe feluri, şi multe odrasle de vătămare odrăsleşte, din care răul mult se revarsă şi înainte sporeşte, până să stea împotriva puterii celui ce vindecă“. Se ştie dar că, deşi din punct de vedere al harului nu există nici o diferenţă între preot şi preotul-duhovnic, totuşi duhovnicia reclamă o anumită experienţă, astfel că ea nu se primeşte de la începutul preoţiei, ci printr-o ierurgie specială, doar după ce preotul capătă experienţa necesară.

Menirea preotului-duhovnic nu este aceea de a pronunţa sentinţe, ci de a se apleca cu dragoste şi dăruire asupra celui care vine la el, de a-i asculta mărturisirea şi de a căuta mijlocul de îndreptare (nu pierdem din vedere înţelesul de „dreptar“ al termenului „canon“). Duhovnicul, analizând mărturisirea şi observând gradul de căinţă, prescrie tratamentul cel mai adecvat pentru însănătoşire. Şi acesta poate consta în fapte de milostenie, participare de un anumit număr de ori la Sfântul Maslu, un număr de rugăciuni, un număr zilnic de mătănii, pelerinaje la mănăstiri. Şi sunt mijloace eficace de adâncire a pocăinţei, de eliberare de patimă, de smulgere din nefiresc şi readucerea credinciosului la vrednicia de a reintra în comuniune cu ceilalţi membri ai Bisericii: dăruirea de bani şi de lucruri pentru îndreptarea celui zgârcit, a furului şi a înşelătorului, botezarea unor prunci proveniţi din familii sărace şi creşterea unor astfel de copii pentru îndreptarea celor care au lepădat prunci.

Pentru a-l ajuta pe cel căzut să conştientizeze starea de păcat, dar şi ca un ghid în suişul spre comuniune, Biserica veche cunoştea patru stări sau patru etape: tânguirea, când cel ce se căia de faptele sale nu avea voie să intre în biserică, ci se ruga de cei care intrau „ca fiecare, după milostivire pentru dânsul, să facă întinsă rugăciune către Domnul“, ascultarea, când i se permitea intrarea în pridvorul bisericii şi prezenţa doar cât să audă „Scriptura şi învăţătura“, apoi fiind obligat să părăsească sfântul lăcaş, prosternarea, când i se permitea intrarea în biserică, lângă uşă, şi stând în genunchi participa la Liturghia catehumenilor, ieşind deodată cu aceştia, şi împreună starea, când i se permitea rămânerea pe tot parcursul Sfintei Liturghii (Can. 75 al Sfântului Vasile cel Mare şi Can. 11 al Sfântului Grigorie al Neocezareei).

Dacă pedeapsa este o măsură coercitivă, de constrângere, hotărâtă de o instanţă învestită cu putere de către stat, epitimia este un tratament recomandat de duhovnic, în calitatea sa de vindecător de suflete, şi care trebuie acceptat de bună voie de credincios. Epitimia vine numai în urma mărturisirii sincere. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că iniţiativa aparţine credinciosului, el este cel care conştientizează starea de păcat şi necesitatea mărturisirii, în el se trezeşte nădejdea de îndreptare şi credinţa în existenţa unui mijloc adecvat pentru a-l readuce la starea de normalitate, de vindecare, la starea de dinaintea săvârşirii păcatului. El este cel care vine spre duhovnic. O astfel de situaţie este aproape de neconceput în realitatea instanţei penale, unde întâlnim plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi sesizarea din oficiu a organelor abilitate. Autodenunţul se întâlneşte foarte rar, şi, de obicei, tot în urma unor mustrări grave ale conştiinţei.

Mai mult, aşa cum se desprinde din textul Canonului 102 Trulan, citat mai sus, îndreptarea păcătosului se face prin conlucrarea sa permanentă cu duhovnicul care i-a dat epitimia. Pe lângă lupta cu păcatul, prin mijloacele specifice recomandate de duhovnic, credinciosul are datoria de a se mărturisi regulat aceluiaşi duhovnic, pentru cercetarea stării sale de îndreptare. Iar duhovnicul trebuie să aibe mereu în minte ideea că mântuind, trebuie să-şi mântuiască sufletul, adică niciodată să nu se facă părtaş păcatelor mărturisite lui, ci să caute tratamentul adecvat spre tămăduirea celui care a venit cu nădejde la el, şi vindecându-l, să aibă şi el, ca duhovnic, sufletul împăcat. În acest sens, Sf. Vasile cel Mare arată că de vor fi unii „cu anevoie de smuls din năravurile lor, şi vor voi mai mult a sluji îndulcirilor trupului, decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după Evanghelie“ cu unii ca aceştia duhovnicii să nu aibă comuniune, „ci temându-ne de osânda cea grea şi înfricoşata Ziua răsplătirii Domnului luând-o înaintea ochilor, să nu voim cu păcate străine să pierim“ (Canonul 84 şi 85).

De asemenea, trebuie evidenţiată şi o altă diferenţă grăitoare: dacă în aplicarea dreptului penal, pentru o infracţiune concretă, există în mod obligatoriu o pedeapsă, în cazul păcatului mărturisit nu este obligatorie epitimia. Totul depinde de conştientizarea stării de păcat, pocăinţa sinceră şi hotărârea de a nu mai săvârşi păcatul. Dacă toate acestea îl fac pe duhovnic să constate că nu este necesară epitimia, îi va acorda iertarea credinciosului de păcate şi îi va da dreptul de a se împărtăşi.

Singurul aspect al epitimiei, care se apropie de ideea de pedeapsă, este oprirea credinciosului de la Sfânta Împărtăşanie. Se ştie că Împărtăşirea reprezintă recunoaşterea stării de curăţenie, de vrednicie a credinciosului. Or, starea de păcat face implicit ca preotul-duhovnic, în calitatea sa de chivernisitor al tainelor dumnezeieşti, să oprească pe credincios de la Sfânta Cuminecare. Această oprire pe de o parte duce la conştientizarea profundă a situaţiei de excludere din comuniunea bisericească, iar pe de altă parte duce la imposibilitatea săvârşirii unui păcat şi mai mare, anume Împărtăşirea cu Sfintele Taine în stare de nevrednicie. Tânjirea credinciosului spre Sfânta Împărtăşanie duce la căinţa adevărată, care se însoţeşte de smerenie şi de fapte bune, de rugăciune şi de post, şi împreună readuc pe credincios în starea de vrednicie, de membru deplin al Bisericii, apt şi vrednic de Sfânta Cuminecare.

Aceste mijloace de vindecare a păcatului şi de reeducare a păcătosului sunt mijloace specifice Bisericii, care fac de neacceptat punerea semnului de egalitate între pedeapsă şi epitimie. Toate argumentele prezentate ar trebui să elimine definitiv reţinerea credincioşilor care nu acceptă canonul dat de duhovnic în scaunul de Spovedanie, nepierzându-se din vedere faptul că, în tratamentul prescris, duhovnicul întrebuinţează întotdeauna „dreapta judecată“, spre plinirea scopului ultim al Bisericii: mântuirea credincioşilor.

Sursa: ZIARUL LUMINA

În fiecare comunitate creştină, zilele de sărbătoare au ocupat şi ocupă un loc important în ierarhia vieţii duhovniceşti, pentru că acestea sunt zile închinate pomenirii evenimentelor iconomiei dumnezeieşti şi a sfinţilor Săi (Ps. 8, 8; Ioan 15, 14; Iacob 2, 23). Orice creştin este obligat să respecte aceste sărbători cu nelucrarea, ca să aibă timp de a se ruga, acasă şi la biserică, de a citi cărţi bisericeşti, de a face fapte bune etc., iar nu ca să se lenevească şi să se dea la păcate.

În fiecare zi a existenţei fiinţiale, creştinii sunt chemaţi să slujească lui Dumnezeu cu trupul şi sufletul (I Cor. 6, 20); din tot sufletul şi din toată inima (II Cor. 8, 5); cu inimă dreaptă şi cu voinţă bună (I Paral. 28, 9); în sfinţenie şi dreptate (Lc. 1, 74-75); cu conştiintă curată (II Tim. 1, 30); făcând cele plăcute lui Dumnezeu (Col. 1, 10); sporind duhovniceşte (I Tes. 4, 1) şi făcând toate spre slava lui Dumnezeu (I Cor. 10, 31), dar trebuie să fie şi cu mai multă luare aminte la felul în care slujesc lui Dumnezeu în zilele de sărbătoare şi, mai ales, cum sărbătoresc ei aceste sărbători sfinte: „Căci sărbătoarea pentru aceea este, nu ca noi să ne sluţim, nu ca să ne adăugăm păcate, ci ca şi pe cele făcute (păcatele) să le nimicim“ (Sf. Ioan Gură de Aur).

Ziua de sărbătoare ar trebui să fie ceva sacru, ar trebui să fie comuniunea noastră cu Hristos şi cu Biserica Sa, ar trebui să fie ziua dedicată sufletului nostru, ziua în care sufletele noastre să radieze de fericirea întâlnirii cu divinitatea, ziua în care să ne aflăm pacea şi liniştea interioară, să regăsim calea spre lumină, calea cea strâmtă care ne duce spre uşile raiului.

Într-o lume dominată de simţurile trupeşti, pe care le căutăm în mod egoist, uităm, practic, sau ne prefacem că uităm, faptul că undeva, în fiinţa noastră, avem ceva de o valoare inestimabilă, pentru care nimic din această lume nu poate fi dat în schimb: sufletul.

Într-o lume din ce în ce mai materialistă, din ce în ce mai individualistă, într-o lume din ce în ce mai indiferentă la tot ceea ce priveşte aspectul duhovnicesc al vieţii omului, ca persoană, ca om şi, nu în ultimul rând, ca un creştin, societatea contemporană tinde spre desacralizare, spre profanare. Omul trupesc a început să profaneze sfinţenia sărbătorilor, a transformat sacralitatea acestora, punând pe primul plan interesele şi nevoile sale trupeşti în detrimentul celor sufleteşti, individul secularizat al timpurilor noastre, superficial şi fără să aibă mustrări de conştiinţă, a transformat sărbătorile şi sacralitatea lor în zile dedicate întru totul unei singure componente fiinţiale: trupul.

Pentru creştinul timpurilor noastre, Paştile, Crăciunul, hramul Bisericii, ziua onomastică, duminica şi celelalte sărbători religioase devin simple zile, închinate nu lui Dumnezeu şi sufletului, ci zile dedicate întru totul sieşi, ca individ material. Semnificaţia acestor zile nu mai este una pur religioasă, nu mai are un caracter sacru, nu mai este înnobilată de evlavie, linişte şi pace interioară.

Bucuria zilelor de sărbătoare nu mai este bucuria sufletelor, ci bucuria trupurilor, în zilele de sărbătoare nu mai dorim să-L întâlnim întâi pe Părintele ceresc, Făcătorul cerului şi al pământului, ci ne grăbim să ne veselim cu părinţii noştri trupeşti; în zilele de sărbătoare nu vrem să ne apropiem de Prietenul suprem, Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a dat viaţa pentru noi, ci ne apropiem de prietenii acestei lumi, care ne pot dezamăgi oricând şi pe care suntem în stare să-i trădăm fără nici o mustrare de conştiinţă; în zilele de sărbătoare nu dorim să fim mângâiaţi de adierea liniştitoare a harului Duhului Sfânt, prin puterea rugăciunii, ci acceptăm înşelătoarele patimi şi gânduri care, în mod perfid şi josnic, ne atrag spre abisul pierzaniei; în zilele de sărbătoare ne temem să ne apropiem de sfântul altar pentru a primi Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al lui Hristos, Care ne aşteaptă pe sfânta masă, hrana nemuritoare a sufletelor noastre triste şi flămânde, dar ne apropiem cu îndrăzneală de mesele încărcate de fel şi fel de bunătăţi şi băuturi, din care ne înbuibăm cu lăcomie, fără să ne gândim nici măcar la metabolismul nostru; în zilele de sărbătoare suntem obosiţi şi ne este lene să mergem la sfânta biserică, pentru a ne odihni câteva ceasuri sufletele şi a le bucura, dar nu mai suntem obosiţi, nici nu ne mai este lene când trebuie să mergem în vizite la rude sau la cunoştinţe; în zilele de sărbătoare nu ne transformăm casele în sălaş al rugăciunii, al milei şi al slujirii lui Dumnezeu, ci în temple idolatre, în care clevetirea, dezmăţul, făţărnicia şi ruşinea sunt la loc de cinste.

Copii, tineri, bătrâni, cu toţii am uitat ce înseamnă spiritul unei sărbători religioase, toţi suntem induşi în eroare de gândul că păstrăm totuşi numele de creştini, că noi sărbătorim aceste sărbători, că le aşteptăm cu nerăbdare, că ne bucurăm de ele, dar nu conştietizăm de fapt că am ajuns să trăim toate aceste aspecte într-un mod formal, fără să fim ancoraţi în realitatea şi importanţa de fond a unei zile de sărbătoare. În ignoranţa şi indiferenţa noastră am reuşit să minimalizăm importanţa duhovnicească a unei zile sfinte. În loc să înduhovnicim fiecare zi a existenţei noastre prin rugăciune şi slujire, în loc să ne apropiem cu toată fiinţa de divinitate, am reuşit să ne îndepărtăm de El nu numai în zilele de rând, ci mai cu seamă în zilele închinate prin excelenţă Lui. Din păcate, se pare că am uitat de bucuria unei zile sfinte, că stă în puterea noastră ca această zi să fie petrecută pentru mântuire, şi nu pentru pierzanie. Am uitat sau ni se pare că am uitat!

pr. Ovidiu BERECHEA, parohia „Înălţarea Domnului“ Ibăneşti, Protopopiatul Dorohoi