BLOGUL PENTRU SUFLET

Se pare că cea mai grea poruncă a creştinului de azi este aceea să iubească pe aproapele, indiferent cine este acesta. Este greu, pentru că de cele mai multe ori aproapele nostru nu ne iubeşte cum am vrea noi sau ne greşeşte. Dovadă şi faptul că, dacă suntem atenţi la rugăciunile noastre, pe lângă sănătate şi îndeplinire de dorinţe, dorim apărare de duşmani, de parcă aceştia ar fi pretutindeni. În încercarea noastră de a iubi aproapele trebuie să ne schimbăm mai întâi felul de a gândi despre el. Cei ce ne greşesc nu ne sunt neapărat duşmani. Ei pot fi un mijloc de a ne arăta dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Evanghelistul Matei, în Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetul 22, spune „oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă, iar cine va zice fratelui său nebunule, vrednic va fi de gheena focului“. Dacă le aprofundăm, aceste cuvinte ar trebui să ne înfricoşeze, pentru că ne mâniem mai mereu şi credem că trebuie să fim mai presus de aproapele nostru tocmai pentru că e vorba de noi, şi noi nu greşim, ci el. Cu toate acestea, în versetul 44 ni se arată care trebuie să ne fie atitudinea: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc“. Dacă ajungem deci să socotim pe cineva a fi duşmanul nostru, sau vrăjmaşul nostru, sau cel ce ar putea să ne facă nouă rău, după acest verset ne-am împovăra cu mai multe griji decât dacă l-am iubi. De aceea, tot la Matei, în capitolul 18, versetele 15-17, aflăm că, înainte de a ne considera aproapele duşman, avem de făcut ceva: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur..., dar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi... şi de nu-i va asculta pe ei spune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgân şi vameş“. Nici după toate acestea nu poate fi socotit duşmanul nostru, pentru că păgânul şi vameşul poate oricând să se îndrepte, şi noi am putea să-i venim în ajutor. În versetul 21 Mântuitorul ne spune că trebuie să iertăm celui ce ne greşeşte „până la şaptezeci de ori câte şapte“. Dacă ajungem să ne stăpânim mânia şi să nu răspundem imediat celui ce ne greşeşte, cu aceeaşi monedă, vom vedea că în jurul nostru nu mai sunt aşa mulţi duşmani şi că iubirea de aproapele nu va mai fi imposibilă. Putem începe cu sfatul dat pe priceperea fiecăruia: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea“ (Luca 6, 31). Dacă nu, umblăm în întuneric şi nu ştim încotro mergem (I Ioan 2, 11).

Dar care ar putea fi adevăraţii noştri duşmani? Psalmistul spune că „pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât“, iar în altă parte spune „pe călcătorii de lege i-am urât“. „Duşmanii“ lui Dumnezeu sunt şi duşmanii noştri, pentru că ne pot pierde sufletul. Astfel de duşmani sunt pedepsiţi chiar de Dumnezeu, începând de la acei îngeri ce au căzut în păcatul mândriei. Putem spune deci că duşmanii noştri sunt în primul rând diavolii, care mereu sunt împotriva noastră. Faţă de ei atitudinea noastră ar fi să nu-i ascultăm şi să nu ne lăsăm ispitiţi. Dintre oameni singurii duşmani ar fi cei ce greşesc împotriva lui Dumnezeu, negând adevărul şi învăţând altceva. Faţă de aceştia trebuie să avem altă atitudine, şi anume să nu ne lăsăm amăgiţi de învăţăturile lor, care uneori pot fi înşelătoare, uşor de împlinit. Se poate încerca o îndreptare prin descoperirea adevărului. Dar abia acum se poate arăta adevărata dragoste de aproapele, pentru că încercăm să iubim şi să ajutăm pe adevăraţii noştri duşmani, care sunt şi duşmanii lui Dumnezeu. La Luca 6, 31-36, aflăm printre altele: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea?“.

Să nu uităm deci că în iubirea de Dumnezeu şi aproapele stau toate poruncile şi legile.