Content feed Comments Feed

Cuvantul parohului: Dorim mântuirea de frica iadului?

Publicat de Mihai (admin) vineri, 27 noiembrie 2009

Cea mai mare dorinţă a fiecărui creştin este aceea de a-şi mântui sufletul, dorinţă ce izvorăşte chiar din datoria noastră în calitate de creaţii ale lui Dumnezeu. „Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?“ Poate că mulţi însă îşi doresc mântuirea de frica iadului, pentru că omul este conservator cu sine şi îşi vrea doar binele. Chiar şi frica de iad poate fi un început spre mântuire, dar dacă totul se face doar din frică... Dorim să fim cu Dumnezeu în împărăţia Sa sau să ne salvăm de chinurile iadului? Implicit, fiind în rai, scăpăm de chinurile iadului. Dar cel care Îl are ca ţel sigur pe Dumnezeu se deosebeşte de ceilalţi... prin iubirea ce o poartă lui Dumnezeu, iubire ce nu e condiţionată de o răsplată. Aceasta vine de la sine. O astfel de iubire găsim la Avraam, care în multe rânduri o şi demonstrează. Pentru început, răsplata este fiul său Isaac, pe care îl primeşte ca o binecuvântare de la Dumnezeu la bătrâneţe, dar şi ca o încercare de iubire, pentru că îi cere să îl aducă drept jertfă. Chiar de se întristează la pierderea unicului său fiu, Avraam acceptă demonstrându-şi iubirea, dar este oprit de îngerul Domnului. A demonstrat că iubeşte pe Dumnezeu mai mult ca orice, dar nu a fost necesar să facă nimic împotriva voii sale, neştirbindu-i-se libertatea. Cel care iubeşte pe Dumnezeu se lasă ghidat de această iubire, dorind doar să fie mereu cu El. Cei care au îndoieli însă se pot întreba adesea dacă balanţa înclină spre iad sau rai. Un astfel de exemplu îl putem găsi în Pilda vameşului şi a fariseului. Fariseul era autosatisfăcut de felul în care trăia. Considera că postul, rugăciunea şi milostenia sunt suficiente şi că are tot dreptul să stea cu funtea sus şi chiar să judece pe ceilalţi. Aflăm însă că vameşul, care îşi recunoştea păcatele, se întoarce mai îndreptăţit la casa sa. Ei bine, o astfel de realitate o întâlnesc duhovnicii adesea la scaunul de spovedanie: Părinte, nu am nici un păcat - nu am ucis, nu am făcut desfrânare, nu am nedreptăţit pe nimeni etc. Oare, chiar ceea ce facem noi zi de zi este suficient pentru mântuirea noastră şi a celor dragi? Chiar credem că dacă nu avem păcate grave (după propria evaluare), avem toate şansele să ne mântuim!? Să ne amintim altă întâmplare, şi anume cea cu tânărul învăţat care dorea un răspuns sigur în această privinţă. Aflăm că respecta toate poruncile lui Dumnezeu, chiar din copilărie, şi, cu toate acestea, nu a putut urma pe Hristos din pricina bogăţiei. Chiar şi apostolii se miră atunci: Dacă acesta nu, atunci cine!? Nu putem spune deci niciodată că avem mântuirea asigurată în urma faptelor noastre zilnice, pentru că, poate, până acum, ni s-a cerut puţin şi am putut oferi acel puţin. Chiar şi în ultima clipă ne putem pierde sufletul la fel de uşor cum tâlharul de pe cruce l-a câştigat. Dacă citiţi din viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, veţi vedea acolo cum părintele Zosima credea că este cel mai drept pentru că nu mai cunoscuse pe nimeni ca el. Dumnezeu îi descoperă pe această femeie simplă, care a trăit zeci de ani în pustie şi care, în timp ce se ruga, se înălţa de pe pământ, umbla pe apă ca şi pe uscat, trăia printre animalele sălbatice şi, cu toate acestea, nu se considera demnă de a primi Sfânta Împărtăşanie fără o pregătire de încă un an. Atunci, îşi dă seama că toată osteneala lui nu poate egala viaţa cuvioasei.

Nu putem deci niciodată să spunem că ceea ce facem este suficient pentru a ne mântui, ci mereu să facem mai mult, să ne dorim să facem şi mai mult pentru mântuire.

0 Responses to Cuvantul parohului: Dorim mântuirea de frica iadului?

Trimiteți un comentariu

Vizitați și „Atelier de familie”

ICOANA ZILEI:

Calendar Creștin Ortodox (Doxologia)

Postări populare