BLOGUL PENTRU SUFLET

Se prefigurează, în urma deciziei sinodului BOR referitor la actele biometrice, o ruptură între ierarhi şi credincioşi. Ceea ce îi frământă pe ultimii, „citind” întâmplările vieţii în lumina profeţiilor Sfinţilor Părinţi mai de demult sau mai recenţi, este socotit de către sinodalii noştri „preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare”. Se naşte astfel o lipsă de comunicare, o reciprocă ignorare între ierarhii rânduiţi de Dumnezeu, şi noi, credincioşii de rând. Păstorii nu mai sunt păstori decât, eventual, pentru un mic cerc de apropiaţi, departe însă de poporul care încă li se închină şi le cere binecuvântarea la sfârşitul sfintelor slujbe. Din apărători şi învăţători ai mulţimii, episcopii tind să devină o castă aparte de privilegiaţi, aliaţi cu statul, cu interesele mai curate sau mai puţin curate ale acestuia. E trist atunci când păstorii pierd legătura cu turma, când nu mai au luare-aminte la durerile norodului, iar noi ne simţim tot mai orfani.

De fapt, prin comunicatul dat, sinodul nu răspunde problemei puse de credincioşi. Căci nu doar problema paşapoartelor, la care s-a referit comunicatul, era în joc, ci a tuturor actelor biometrice. Dacă despre paşapoarte ni se poate spune, în batjocură, că a călători este un drept, iar nu o obligaţie, deci că putem foarte bine să stăm acasă, situaţia este alta în privinţa actelor de identitate care vor fi puse în circulaţie din 2011. Probabil că atunci când va dezbate problema noilor buletine, sinodul ne va spune, tot prin gura luminoasă a părintelui Stoica, că avem dreptul să ne situăm în afara legii şi să facem închisoare pentru asta.

Există oameni care, de la apelul Părintelui Justin Pârvu - care a şi deschis discuţia publică referitoare la actele de identitate biometrice- şi până acum, urmărind luările de poziţie, argumentele pertinente aduse de specialişti în tehnologie, preoţi, monahi şi monahii, laici, asociaţii ale laicatului şi-au schimbat părerea iniţială. Dacă la început urgiseau mentalitatea înapoiată, „medievală” care, din ignoranţă, se opune prosteşte progreselor ştiinţifico-tehnice, acum, pe un ton mai temperat, găseau îndreptăţite temerile celor ce se opuneau noilor acte de identitate, şi priveau cu ochi critici vorbele în doi peri ale BOR. Numai pe sinodalii noştri nu i-a sensibilizat nimic. Din numeroasele luări de poziţie şi materiale care au apărut în ultimul timp pe tema actelor biometrice, sinodul a văzut ca având însemnătate şi a menţionat doar schimbul de amabilităţi între Preafericitul şi Ministerul de Interne, documente care însă nu au nicio relevanţă pentru evaluarea teologică a problemei. Astfel că, aceia care voiau o lămurire în privinţa actelor biometrice, de la cel mai înalt for bisericesc al ţării, au rămas cu buza umflată.

Aşa cum s-a mai spus, noile acte de identitate nu reprezintă, ele însele, pecetluirea cu semnul fiarei, lepădarea de Hristos, ci sunt un prim pas al acesteia. Dar, prin ele, se intră într-o logică a compromisului, a acceptării cedării, a comodităţii, din care, odată intraţi, va fi extrem de greu să mai ieşim. Dacă vom accepta acum fără rezerve actele biometrice, nu vom mai avea resurse duhovniceşti să mai rezistăm la următorul pas, care va fi pecetluirea finală. Nici când se va pune pecetea fiarei nu se va spune explicit de către autorităţi că aceasta este lepădarea de Hristos. Vor spune-o însă drepţii, insuflaţi de Duhul Sfânt, care vor mai fi rămas până atunci. Iar noi, credincioşii de rând, îi vom urma pe acei ultimi duhovnici; în ciuda asigurărilor pe care, probabil, diriguitorii vieţii bisericeşti le vor da, ca şi acum, că nu este vreun pericol.

Despre pericolul noilor acte de identitate nu au vorbit doar preoţi şi teologi. Intelectuali publici s-au exprimat împotriva încălcării drepturilor civile, cum sunt dreptul la obiecţia de conştiinţă, la libera circulaţie, la viaţa intimă. De asemenea, a fost revelat pericolul controlului total asupra persoanei umane, un totalitarism faţă de care controlul exercitat de regimul comunist opresiv să fie o libertate dulce şi duioasă, nu pentru că ar fi fost comuniştii mai blânzi, ci pentru că nu aveau mijloacele tehnice de care dispunem acum. Iar dacă ierarhilor le era teamă să se asocieze cu o poziţie ortodoxă ce putea fi taxată (din răutate sau ignoranţă) drept retrogradă, se putea foarte bine ralia poziţiei intelectualilor care au vorbit de posibilităţile încălcării drepturilor omului prin aceste noi acte de identitate. Oricum, la ora de faţă drepturile omului sunt la mare cinste în Dealul Patriarhiei.

Unul din lucrurile cele mai grave care se pot întâmpla este ca „normalitatea” dorită de sinodul BOR să fie aplicată în practică. Se poate prevedea că, din comoditate, pentru a-şi apăra postul călduţ, cei mai multi preoti vor aplica fara crâcnire decizia sinodului BOR, ba chiar cu multă bucurie. Poate că în mintea multor păstori existau îndoieli în privinţa actelor biometrice, dupa cuvintele Parintelui Justin, dupa pozitia sinodului Mitropoliei Clujului, dupa studiile aparute in presa, dupa pozitia exprimata de asociatiile laicatului. Toate aceste luări de poziţie publice puteau pune probleme în mintea multor preoţi. De-acum insa, gratie comunicatului BOR, vor putea sa isi inabuse cu uşurinţă scrupulele constiintei, isi vor vedea linistiti si imbelusugati de parohiile lor, si ne vor spune noua sa facem ascultare. Lucrurile vor merge mai departe fără vreo fărâmă de zbatere interioară.

Dacă punctul privind discuţia problemelor de interes general bisericesc la nivelul eparhiei va fi pus în practică, va exista în viitor nu numai o cenzură în toată regula în biserica noastră, dar vom avea numai discursuri terne, lipsite de orizont. Părinţii duhovnici pe care încă îi mai avem nu vor mai putea să ne mai transmită mesajul lor în chestiunlie sensibile, care ţin de interpretarea semnelor vremurilor. Căci ei vor trebui să aibă aprobarea ierarhului pentru a se adresa poporului în chestiuni sensibile. Iar epsicopul locului va prefera să nu dea binecuvântare unor asemena acţiuni, pentru a nu stârni “nelinişte” în popor. În aceste condiţii credincioşii vor cădea în lehamite, iar la multele dezamăgiri pe care le are cetăţeanul zilelor noastre se va mai adăuga şi aceea a credinciosului faţă de biserică.

Clericii par să nu se mai intereseze de aceste griji, preocupările lor nu mai sunt preocupările noastre, ajungând parcă să confirme proorociile că “în vremurile de pe urmă dragostea multora se va răci”. Cu toate că trăim în condiţii total schimbate, analiza extraordinar de lucidă făcută de Ioan Ianolide[1] bisericii ortodoxe în totalitarism este extrem de actuală astăzi. Clerul este rupt de credincioşi, preferând demnităţile statului în locul luptei pentru credinţă. Biserica este reprezentată, în aceste condiţii, de poporul credincios. Dăinuirea credinţei nu s-a datorat compromisurilor care au asigurat supravieţuirea cultului, ci păstrării ei, în condiţii de prigoană, chiar cu preţul martirajului. Clerul s-a făcut purtător de cuvânt al intereselor statului, chiar în dauna celor pe care îi păstoreau.