BLOGUL PENTRU SUFLET

Cultul morţilor este dezvoltat foarte mult în rândul credincioşilor. Uneori, din prea multă pietate sau, alteori, din superstiţie, aceştia au adaptat rânduielilor liturgice tot felul de inovaţii sau practici păgâne. „Aceste practici păgâne, magice sau înfrumuseţări şi adaptări postmoderne constituie denaturări ale evlaviei creştine şi deplasează atenţia credinciosului de la ceea ce este important cu adevărat - rugăciunile şi rânduiala Bisericii - la lucruri marginale. La originea acestor inovaţii se află necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a dreptei credinţe.“

Ele s-au perpetuat şi cu „încuviinţarea tacită a unor preoţi, preocupaţi să nu strice «obiceiul locului». Altele sunt, pur şi simplu, invenţii şi inovaţii liturgice ale unor preoţi slujitori care exploatează o anumită sensibilitate a credincioşilor pentru sufletele celor adormiţi“, ne-a spus pr. dr. lector Radu Petre Mureşan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, în interviul ce urmează.

Aceste practici păgâne, magice sau înfrumuseţări şi adaptări postmoderne constituie denaturări ale evlaviei creştine şi deplasează atenţia credinciosului de la ceea ce este important cu adevărat, rugăciunile şi rânduiala Bisericii, la lucruri marginale. La originea acestor inovaţii se află necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a dreptei credinţe. Multe dintre aceste practici care constituie exagerări sau deviaţii nedorite de la adevărata învăţătură a Bisericii Ortodoxe le-am surprins în urma observaţiei personale în câmpul activităţii pastorale. S-au perpetuat cu încuviinţarea tacită a unor preoţi, preocupaţi să nu strice „obiceiul locului“, dar şi în lipsa unor norme de uniformizare a cultului morţilor, care să fie adoptate şi aplicate la nivelul întregii Bisericii Ortodoxe Române sau, cel puţin, la nivelul fiecărei eparhii. Altele sunt, pur şi simplu, invenţii şi inovaţii liturgice ale unor preoţi slujitori care exploatează o anumită sensibilitate a credincioşilor pentru sufletele celor adormiţi.

În zilele care preced înmormântarea, preotul este chemat să săvârşească slujba stâlpilor, în fapt - slujba numită panihidă, la care se adaugă citirea unor pericope evanghelice. Primele exagerări pot fi constatate încă de la privegherea celui adormit. Nu este vorba aici de vizitarea casei de către rude şi cunoscuţi care aduc flori şi lumânări şi îşi adresează salutul „Dumnezeu să-l odihnească!“; ci, de multe ori, cei prezenţi sunt serviţi cu mâncare sau prăjituri, iar alteori circulă sticla cu vin sau ţuică, intenţia familiei fiind ca cei prezenţi să fie mulţumiţi, iar dărnicia lor să fie lăudată. Mai mult, cei de faţă ajung să spună glume, să joace cărţi sau să fumeze, pentru a trece timpul mai repede. Preotul paroh trebuie să se implice pentru a se evita aspectul de şezătoare pe care îl ia priveghiul. Asistenţa poate fi îndrumată să citească rugăciuni, psalmi sau pasaje din cărţi de spiritualitate creştină care vorbesc despre adevăratul sens al vieţii pământeşti. Venirea preotului în casa celui decedat ar trebui să constituie un bun prilej pentru combaterea exagerărilor, a practicilor magice sau a superstiţiilor pe care le observă. De asemenea, este o bună ocazie pentru promovarea unei pastorale adecvate, având în vedere că la capătul celui adormit se adună rude, prieteni, cunoscuţi care frecventează rar sau deloc biserica şi, uneori, chiar persoane de alte credinţe şi confesiuni, pentru a aduce un ultim omagiu.

O altă problemă este plânsul exagerat (bocetul, jelirea, jeluirea)...

În unele părţi ale ţării sunt chemate femei care se pricep să bocească morţii. Versurile funebre (bocite) prezintă viaţa decedatului, pe un ton monoton, astfel încât asistenţa îndoliată să lăcrimeze, ceea ce măreşte durerea familiei. Ele cultivă în cele mai multe cazuri deznădejdea în loc să mângâie şi să dea speranţă şi îmbărbătare, ceea ce constituie un păcat. De aceea, rolul preotului este să încurajeze familia, având în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El“ (I Tes. 4, 13-14) şi îndemnurile Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă tu crezi că moartea este numai un somn, de ce în zadar mai plângi? Dacă faci ca păgânii, cu ce te vei îndrepta?“. De altfel, aşa cum arată Sfinţii Părinţi, la început era interzisă jelirea morţilor şi purtarea hainelor de doliu, deoarece moartea nu constituia un motiv de plângere şi întristare, ci de bucurie.

În tradiţia populară s-a încetăţenit obiceiul ca, din momentul morţii şi până în ziua înmormântării să se acopere oglinzile din casă cu pânză albă, deoarece cel ce se uită în oglindă cât timp trupul neînsufleţit se află în casă va fi următorul care va deceda. Această practică reflectă o superstiţie străveche, prin care se împiedica întoarcerea defunctului şi poposirea lui în casa unde a trăit. Din cauza unei alte superstiţii, membrii familiei veghează ca nici o pisică să nu apară în preajma celui decedat, pentru a nu deveni strigoi.

Tot în legătură cu înmormântarea, în coşciug, sub capul defunctului, se aşează un săculeţ de pânză cu diverse obiecte care au aparţinut celui decedat şi care i-ar fi de folos în „marea călătorie“: săpunul cu care a fost spălat, pieptenele cu care a fost pieptănat, foarfeca cu care i s-au tăiat unghiile, o oglindă, uneori cosmetice dacă este vorba de o femeie sau aparat de ras pentru un bărbat. În unele zone ale ţării, se pun o serie de obiecte cu încărcătură magică: nouă pietricele, nouă cioburi de porţelan, nouă boabe de tămâie. În ziua înmormântării, corpul mortului se măsoară cu o aţă de cânepă roşie pentru a nu duce norocul cu el, iar aţa este păstrată cu sfinţenie, într-un loc sigur. În timpul cât mortul este în casă, se aşază un vas de apă sub sicriu sau la geam. Când coşciugul este scos, vasul se sparge pentru a alunga frica celor care rămân să locuiască în casa defunctului. Un alt vas cu apă rămâne acasă, timp de 40 de zile, deoarece se crede că „mortul vine şi bea apă“. Toate acestea, la care se adaugă, fără îndoială, multe alte obiceiuri zonale, sunt reminiscenţe pre-creştine care denotă ignoranţa şi perpetuarea unei mentalităţi păguboase din punct de vedere creştin.

Unii credincioşi solicită preotului ca la rugăciunea de pomenire, în cazul în care cel decedat nu s-a pregătit înainte de moarte, să adauge „mort, nespovedit, neîmpărtăşit, fără lumânare“.

Din păcate, chiar şi unii preoţi iau iniţiativa să introducă acest adaos, atunci când ştiu că cel repauzat nu s-a îngrijit, accentuând vinovăţia decedatului, pentru lipsa de grijă faţă de suflet, dar şi indiferenţa celor de lângă el. Astfel de inovaţii în cadrul slujbelor trebuie evitate, deoarece se creează un precedent nedorit, existând riscul ca şi alte „doleanţe“ ale credincioşilor să intre în cult.

Spre exemplu, cortegiul funerar se opreşte la răspântii de drumuri sau la troiţe, unde preotul face o scurtă rugăciune (stare). Oprirea cortegiului nu este pomenită în Molitfelnic. Totuşi, ea este întâlnită pretutindeni, iar Biserica a acceptat-o. Dacă mortul este „moale“ (nu a devenit rigid), se aruncă cu grâu pe tot parcursul drumului, pentru a evita ca el să „tragă“ după el şi alţi membrii ai familiei. La plecarea convoiului, familia celui decedat aruncă bani, pe care, de regulă, îi adună copiii nevoiaşi. Există credinţa că, dacă se pune un bănuţ „de la mort“ în băiţa copilului mic, acesta nu se va mai speria.

În timpul slujbei din biserică, atmosfera de reculegere şi de rugăciune este tulburată de alte obiceiuri. Când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi se reped să dezlege panglica de la picioarele şi mâinile mortului. Preotul are datoria să explice că rugăciunea nu se referă la legătura de la picioare, ci la iertarea (dezlegarea) păcatelor. În unele părţi, îndeosebi în Ardeal, partea finală a predicii la înmormântare are nişte inovaţii, care accentuează despărţirea decedatului de familia sa şi de cei prezenţi. Este vorba de aşa-numitele „iertăciuni“, care imprimă necrologului o formă aparte. Acest obicei a pătruns foarte uşor în cult, deoarece a fost promovat chiar de unii slujitori ai Bisericii. Astfel, unii preoţi, impresionaţi de popularitatea bocetelor, prin care se dialoghează cu mortul, au adoptat metoda, diversificând procedeul: preotul se transpune în locul decedatului, vorbeşte la persoana I singular, şi dă familiei sfaturi, îndrumări sau îşi cere iertare.

Această formă de adresare este tulburătoare şi provoacă plânsul. Dar nu acesta este scopul predicii la înmormântare, ea trebuind să se adreseze celor care nu vin decât rar sau deloc la Biserică sau chiar persoanelor de alte confesiuni şi religii, dacă este cazul. Nu putem nega faptul că acest gen de predică este agreat şi place, dar preotul trebuie să ştie că această plăcere nu este ziditoare şi nu este conformă cu demnitatea sa. Credinţa creştină nu acceptă imaginea morţii ca o tragedie insurmontabilă. Când preotul mângâie şi îmbărbătează familia, el este, de fapt, pe urmele Mântuitorului Căruia I S-a făcut milă de văduva din Nain şi i-a zis: „Nu mai plânge“ (Lc. 7, 13) sau Care S-a adresat celor întristaţi de moartea fiicei lui Iair: „Nu mai plângeţi! N-a murit, ci doarme“ (Lc. 8, 52).

Din nefericire, unul foarte important. Sunt puşi în coşciug, încă de acasă, de cei veniţi la priveghere, sau în biserică, atunci când se dă „sărutarea din urmă“. În unele zone, îndeosebi în Ardeal, se leagă de degetul mortului un ban găurit sau se pune un ban în colacul ce se aşază în mâna celui decedat. Aceasta este o reminiscenţă a tradiţiilor pre-creştine, potrivit cărora morţii plătesc trecerea peste râul infernului. Romanii puneau în gura mortului sau în sicriul acestuia un ban, obolus, crezând că repauzatul îl va da lui Charon, păzitorul de la poarta „împărăţiei umbrelor“, anume ca să-l treacă cu o luntriţă peste fluviul Acheron sau peste apa Stix (greci). În Ţara Românească există datina de a se pune în sânul mortului 24 de parale pentru a plăti cele 24 de vămi.

La cimitir, preotul toarnă peste mort, înainte de a închide capacul, vin amestecat cu untdelemn, iar apoi, la parastas, vin şi apă peste mormântul celui decedat. De asemenea, există tradiţia ca, după astuparea mormântului, să se dea „peste groapă“ de pomană. Şi în acest caz, credincioşii trebuie să ştie că importantă este milostenia care se dă pentru sufletul celui decedat şi nu modalitatea, adesea magică, prin care se face acest lucru. Slujba înmormântării se încheie cu pomana pe care familia o organizează pentru sufletul celui adormit.

Este menţionată încă din Vechiul Testament. În Biserica din primele veacuri, creştinii organizau agape, adică mese ale iubirii frăţeşti. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, „după împărtăşirea cu Sfintele Taine, adunarea sfârşindu-se, nu plecau îndată acasă, ci cei bogaţi şi cei mai înstăriţi, aducând de a-casă alimente, chemau pe săraci şi făceau mese comune, agape, în Biserică“. Agapele nu însemnau numai mâncare şi băutură, ci, pe lângă acestea se făceau rugăciuni, cântări, lecturi din Sfânta Scriptură. Era, într-un cuvânt, o rugăciune exprimată în fapte de caritate. Cu timpul, agapele şi-au pierdut însemnătatea simbolică şi au devenit mese obişnuite la diferite ocazii, înmormântări sau comemorări.

Organizarea pomenii de după înmormântare, precum şi a celor care se fac la soroacele stabilite de Biserică, poate fi considerată o problemă de pastoraţie dacă avem în vedere faptul că există multe exagerări (mese copioase, consum exagerat de băuturi alcoolice). Ele se transformă adesea în mese de familie care nu mai au sensul de milostenie, spre paguba celui decedat şi povara familiei care este obligată la cheltuieli mari. De asemenea, trebuie să menţionăm superstiţia de a vărsa vin sau ţuică din pahar, pentru sufletul celui adormit.

În concluzie, practicile populare în cadrul cultului morţilor sunt reminiscenţe ale unor tradiţii păgâne precreştine care s-au perpetuat de-a lungul timpului şi care nu sunt în concordanţă cu învăţătura autentic ortodoxă (de multe ori contrare credinţei creştine). Ele deplasează accentul de la învăţătura şi practica Bisericii, la lucruri marginale, care nu sunt de folos pentru sufletele celor adormiţi, şi constituie doar modalităţi prin care cei vii îşi liniştesc conştiinţa că „au împlinit tradiţia“. Toate aceste obiceiuri pot dispărea cu timpul numai în măsura în care Biserica va explica credin-cioşilor, printr-o cateheză adecvată, ce este ortodox şi ziditor în ele şi ce este omenesc.

În multe părţi se dă de pomană, peste sicriu, un cocoş. Acesta ar avea rolul să-l alunge, prin cântarea lui, pe diavol, care caută să prindă sufletul mortului. De multe ori, în faţa casei mortului se pune o „punte“, un covor, ca sufletul să poată trece de la o vamă la alta. De asemenea, la lumânările care se dau preoţilor se leagă năframe, ştergare şi, mai nou, prosoape, cu scopul ca sufletul să se folosească de ele la trecerea prin vămi.

Da, şi asupra ei Biserica nu s-a pronunţat formal şi definitiv. Ea se bazează pe afirmaţiile, mai mult sau mai puţin explicite ale unor Sfinţi Părinţi, care se referă la starea sufletului după moarte. Învăţătura despre vămile văzduhului se conturează în secolul al V-lea, găsind cea mai clară expunere în Omilia despre ieşirea sufletului a Sfântului Chiril al Alexandriei. Această învăţătură se regăseşte în diverse lucrări hagiografie, dintre care cea mai importantă este Viaţa Sfântului Vasile cel Nou (26 martie), precum şi în diverse rugăciuni sau servicii divine (rugăciunea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de la sfârşitul Pavecerniţei, Canonul de rugăciune pentru ieşirea sufletului, Canonul îngerului păzitor etc.).

Pe de altă parte, în credinţa despre vămile văzduhului există idei dogmatice şi morale conforme cu adevărul de credinţă şi acest lucru nu poate fi ignorat: faptul că există o judecată după moarte; există îngeri buni şi îngeri răi care nu îl părăsesc pe om nici după moarte, ci însoţesc sufletul la locurile veşnice; că îngerii răi caută pieirea noastră, iar rolul lor este să facă rău sufletului după moarte, să-l lipsească de mântuire; sufletul se prezintă în starea în care s-a aflat în momentul despărţirii de trup; că viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, suntem răspunzători de felul în care am trăit-o.

Da. O idee păgână se referă la banii de care ar avea nevoie la trecerea prin vămi pentru a compensa deficitul de fapte bune, de unde obiceiul de a arunca bani în groapă sau de a-i pune pe pieptul mortului. La fiecare vamă, demonii cer sufletului plata pentru faptele rele făcute în viaţă, agravându-le, în acelaşi timp, situaţia prin acuze reale sau închipuite. De aceea li se dăruiesc bani cu scopul de a fi îmblânziţi în acuzaţiile lor, astfel încât sufletul să ajungă în rai, deşi este inexplicabil ce ar putea face îngerii răi cu banii. Credinţa în vămile văzduhului induce în sufletul credincioşilor ideea de groază faţă de păcatele săvârşite. Acest lucru se datorează şi popularităţii unor broşuri despre vămile văzduhului care circulă în mediile monastice româneşti. Este discutabil însă în ce măsură acest lucru contribuie la întărirea adevărului despre judecata particulară şi la ridicarea moralului religios. Vămile trebuie înţelese în mod spiritual, ca tribunale ale conştiinţei, nicidecum în sens material. Aşa cum spunea Sfântul Macarie al Alexandriei, trebuie să luăm lucrurile pământeşti, prezentate în această învăţătură, ca cea mai slabă descriere a lucrurilor cereşti“.