BLOGUL PENTRU SUFLET

Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brîie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele pînă la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întîmpla în vreo zi să aibă puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întîmpla ca prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzînd la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicea: "Nu sînt vrednic să umblu pe pămîntul Dumnezeului meu!"

Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mîngîiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrîneţile noastre". Aducîndu-şi aminte Dumnezeu de dînsa, după mila Sa, a dăruit rod pîntecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar cînd a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţînd-o bine, s-a făcut înţelept tînărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gînd să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtînd în taină o haină aspră pe trupul său.

După ce Alexie a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: "Să facem nuntă fiului nostru". Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzînd la picioarele lui, a zis: "Să întărească şi să săvîrşească Dumnezeu cuvîntul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor". Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfîntului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua pînă seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.

După aceea, Eufimian a zis către mire: "Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ţi vezi soţia". Iar el, intrînd în cămară, a găsit-o stînd pe un scaun de aur. Şi, scoţîndu-şi inelul de aur şi brîul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicîndu-i: "Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, pînă ce darul Lui va face ceva nou". După aceea, s-a dus de la dînsa. Şi, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luînd ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflînd o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dînd plata corăbierului, a pornit, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pîntecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!"

Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfîntul Alexie la uscat. Apoi, aflînd călători mergînd spre Mesopotamia, s-a dus cu dînşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se afla chipul cel nefăcut de mînă al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzînd fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vînzîndu-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustînd doar puţină pîine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrîni, spre hrana lor. Privirea sa era plecată spre pămînt, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiasca gîndire. Şi atît de mult i se uscase trupul de multa înfrînare, încît i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adînciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.

După plecarea Sfîntului Alexie din casa sa, părinţii lui, cînd s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezînd posomorîtă şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutîndu-l în toate părţile şi neaflîndu-l, au început a plînge cu amar, iar veselia li s-a întors în tînguire. Maica, intrînd în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărîndu-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plîngînd şi tînguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: "Nu mă voi scula de pe pămîntul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, pînă ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întîmplat". Iar mireasa, stînd lîngă dînsa, cu lacrimi grăia: "Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cîntare, întristîndu-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, pînă ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales".

Iar tatăl lui, fiind foarte mîhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dînşii, ducîndu-se în Edesa şi dînd de cel căutat, dar necunoscîndu-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfîntul Alexie i-a cunoscut pe dînşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcîndu-se, au spus stăpînului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.

Sfîntul Alexie a stat în Edesa, lîngă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dînsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dînsul: "Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămîie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfînt se odihneşte peste dînsul". Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutînd pe un om ca acela şi neaflîndu-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugînd-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvînt de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este "Omul lui Dumnezeu".

Deci, aflîndu-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămînă într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfîntă şi au început a-l cinsti. Iar Sfîntul Alexie, fugind de slava şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergînd la limanul mării, a aflat o corabie mergînd spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicînd către sine: "În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămîne acolo în biserica Sfîntului Apostol Pavel".

Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtîndu-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfîntul din corabie, a zis către sine: "Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut". Dar cînd se apropia de casă, a întîmpinat pe tatăl său, la vremea prînzului, întorcîndu-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dînsul.

Deci, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a strigat: "Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărîmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvînta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă".

Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: "Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrînd şi ieşind eu, să privesc spre dînsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni".

Începînd Sfîntul Alexie a petrece înaintea palatelor împără-teşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pîine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara tîrziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dînsul.

Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcînd; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plîngînd. Şi de multe ori auzea Sfîntul Alexie cînd se tînguiau mireasa şi maica sa, pentru dînsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plîngere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tînguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărîma cu jale de tînguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfîntul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda cu mulţu-mire, pentru Dumnezeu.

Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpîn al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar cînd a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atît de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Deci Sfîntul Alexie, cerînd de la sluga sa hîrtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dînşii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi brîul într-o basma de porfiră.

La sfîrşit a adăugat şi aceasta: "Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mîhniţi pe mine, că v-am făcut atîta mîhnire, lăsîndu-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atît de nemilostiv am fost către a voastră tînguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mîntuitorul său, decît pe născătorii săi; şi cred că, pe cît v-am mîhnit, pe atît de mare bucurie veţi avea prin răs-plătirea cea cerească!" Acestea scriindu-le, a petrecut rugîndu-se lui Dumnezeu pînă la ceasul mutării sale la cele veşnice.

Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stînd de faţă, la sfîrşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfîntul Altar, în auzul tuturor, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de faţă, s-au înspăimîntat şi s-au cutremurat. Apoi, căzînd cu feţele la pămînt, strigau: "Doamne miluieşte!" Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicînd: "Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rîndui bine!"

După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi neaflîndu-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunîndu-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfîntul Alexie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicînd: "În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!"

Iar împăratul, întorcîndu-se către Eufimian, a zis: "Avînd un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?" Iar Eufimian a zis: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!" Şi chemînd pe o slugă mai veche, i-a zis: "Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?" Răspuns-a sluga aceluia: "Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sînt străini de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu".

Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergînd înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei şi altor boieri. Şi cînd s-au apropiat, i-a întîmpinat cu lumînări şi cu tămîie. Iar soţia lui Eufimian, tînguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a întrebat ce este. Dar, înştiinţîndu-se despre venirea împăratului şi a papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzînd pe mireasa sa stînd în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor văzîndu-i venind, se minuna, gîndindu-se ce să fie aceasta.

După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi făcîndu-se tăcere, sluga care slujea Sfîntului Alexie a zis către Eufimian: "Stăpîne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustînd tîrziu numai puţină pîine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgîndu-l de păr şi cu lături udîndu-l, iar el pe toate acelea cu bucurie şi blîndeţe le răbda".

Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săra-cului şi, strigîndu-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcînd mort, avînd faţa acoperită şi o hîrtie strînsă ţinînd în mîna dreaptă. Iar cînd i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de înger. Şi a vrut să ia hîrtia aceea din mîna lui şi să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mîna o ţinea tare. Deci, degrabă întorcîndu-se la împărat şi la papă, a zis către dînşii: "Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o hîrtie în mîini, pe care nu ne-o dă".

Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţînd din căsuţă sfîntul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecîndu-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutîndu-le, au grăit cu lacrimi către dînsul ca şi către un viu: "Rugămu-ne ţie, robule al lui Hristos, dă-ne hîrtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi să te cunoaştem pe tine cine eşti". Şi s-a dat din mînă hîrtia împăratului şi papei, pe care luînd-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.

Făcîndu-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hîrtia aceea. Iar cînd a ajuns pînă la acel loc unde era scris despre părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brîul cel dat de dînsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut pe pieptul lui, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l cu dragoste şi cu tînguire strigînd: "O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atît de mare mîhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, cîţi ani în casa aceasta petrecînd şi tînguirea părintească văzînd-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mîngîiat bătrîneţile noastre, fiind în acea amară mîhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mîngîierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plînge sau pentru aflarea ta voi prăznui?" Şi se tînguia Eufimian nemîngîiat, smulgîndu-şi cărunteţile sale.

Iar Aglaida, soţia, auzind tînguirile bărbatului şi înştiinţîndu-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării sale şi a alergat acolo, smulgîndu-şi părul despletit şi hainele sale rupîndu-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult strîns, cu rugăminte striga: "Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe singurul şi iubitul meu fiu".

Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzîndu-l cu dragoste sărutîndu-l şi zicînd: "Vai mie, stăpînul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mîhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atîţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tînguirile noastre cele amare pentru tine şi nu te-ai arătat nouă?" Asemenea şi mireasa, care petrecea de treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtînd haine negre, căzînd la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udînd cu dînsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste sărutîndu-l, se tînguia cu amar, fiind nemîngîiată: "Vai mie! Amar mie!" şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încît toţi, pentru tînguirea ei, se porneau spre plîngere; şi plîngeau toţi împreună, lăcrimînd cu părinţii şi cu mireasa.

După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: "Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!" Deci, s-a adunat toată Roma şi se atingeau de sfîntul, sărutînd sfintele lui moaşte. Şi cîţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe omeneşti se vindecau desăvîrşit prin atingerea de tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.

Nişte minuni ca acelea văzînd împăratul şi papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea trupului Sfîntului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergînd în urmă, plîngeau. Şi era atît de multă adunare de oameni care se sîrguiau să se atingă de cinstitul trup al sfîntului, încît nu era cu putinţă să se ducă patul de strîmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaşte, ci va aştepta pînă ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducînd sfintele moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămînă ca oricine să se atingă şi să se închine lor.

Toată săptămîna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică, plîngînd lîngă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfîntul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi îndată a izvorît din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut racla, încît se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.

Sfîntul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinînd împărăţia Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.