Marcată în secolul trecut de Primul Război Mondial şi Războiul Civil Rus, apoi restaurată în 1975-1980 de ruşi, Cetatea Hotin a fost consemnată din anul 2000 ca importantă rezervaţie istorico-arhitecturală şi declarată în 2007 drept a şaptea minune a Ucrainei.
Situată la 48 km nord-est de Cernăuţi, pe malul râului Nistru, în vestul Ucrainei, regiunea Hotin, atestată documentar în secolul al XI-lea, a ţinut între 1359 şi 1812 de Principatul Moldovei. Cu mici întreruperi, s-a aflat pe rând sub dominaţia Uniunii Polono-Lituaniene în secolul al XIV-lea, a Imperiului Otoman între 1711 şi 1812 şi a Imperiului Austro-Ungar în 1812-1917, apoi a fost anexată Basarabiei şi Republicii Democratice Moldoveneşti în 1917-1918, integrată României între 1918-1941, 1941-1944 şi Uniunii Sovietice în anii 1940-1941, 1944-1991, astăzi fiind cunoscută prin fortăreaţa cu acelaşi nume, datată în timpul secolelor XIII-XV.
Pentru originea denumirii se face trimitere la un anume Cotiso, rege dac din secolul al III-lea. Referinţe despre o astfel de localitate avem din 22 septembrie 1002, fortul militar iniţial, din pământ şi lemn, înălţat pe o colină naturală într-o depresiune înconjurată de dealuri, în secolul al XI-lea, de cneazul Vladimir al Rusiei (978-1015) împotriva popoarelor migratoare şi a invaziei mongole, fiind totuşi ulterior aşezării din apropiere, în care s-au găsit urme de ziduri din secolele IX-X, suprapuse peste nivelul locuinţelor din secolele VII-VIII, cu 1,2-1,4 m. Dărâmată şi refăcută de numărate ori, Cetatea Hotin devine în 1140 parte a Cnezatului de Halici, iar în 1199 este inclusă Regatului Halici-Volînia, ca important centru comercial, aflat pe drumul ce lega Scandinavia şi Kievul, cu Podolia şi coloniile greceşti de la Marea Neagră, prin Moldova şi Valahia. Între 1250 şi 1264, deşi era supus Hoardei de Aur, cneazul Danilo de Halici (1201-1264) înlocuieşte bârnele cu un zid de piatră gros de 0,5 m. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, voievodul din Onut reconstruieşte cetatea cu ajutorul unei colonii de negustori genovezi, urmând ca în 1310 să fie menţionată aici reşedinţa unui episcop catolic. La începutul secolului al XIV-lea se pare că se afla sub dominaţie polonă sau maghiară şi, potrivit unei ipoteze formulate de cronicarul Dlugosz, forma păstrată s-ar datora regelui Cazimir cel Mare (1333-1370).
Conform altei surse, după ce a fost ocupată de Dragoş-Vodă, vasal al Regatului Ungariei şi anexată Principatului Moldovei, în 1375, cetatea ar fi fost înălţată de Alexandru cel Bun (1400-1432), cu sprijinul ducelui lituanian Vytautas cel Mare-Witold (1401-1430), peste vechea structură, urmărind un plan trapezoidal de 145 x 60 m, cu o suprafaţă de 870 mp. Într-un document din octombrie 1408 ţinutul este menţionat ca punct vamal, cedat în 1436 de Iliaş Vodă (1432-1433; 1435-1443), în schimbul unui ajutor venit din partea Poloniei, recuperat în 1455 de Petru Aron, pierdut din nou şi recuperat în secolul al XV-lea.
Ştefan cel Mare a extins-o
Redobândind cetatea, voievodul Ştefan cel Mare (1459-1504) dispune extinderea considerabilă a zidurilor, înălţate la 40 m, cu o lăţime de 5-6 m la vest, îngustate şi lipsite de metereze spre apă, adăugând încă trei turnuri: două cilindrice şi unul rectangular la sud, cu poartă la care se ajunge pe un pod cu piloni, de felul celui întâlnit la Cetatea Neamţ şi Cetatea de Scaun din Suceava, turnul masiv de nord, presupus a fi vechiul donjon şi turnul de est fiind anterioare. Reşedinţa princiară sau Palatul domnesc, desfăşurat pe două etaje înalte, paraclisul de tip naval, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", şi clopotniţa, cu un parament de piatră făţuită şi cărămidă aparentă, dispuse ritmic, completează ornamentele exterioare marcate de semnul crucii, deasupra celor patru şiruri de figuri geometrice înscrise una într-alta şi întrerupte bizar de o pată neagră. O legendă consideră că este urma lacrimilor celor ucişi în cetate, iar alta o atribuie unei tinere îngropate de vie în zidul fortăreţei.
Alte modificări apar sub domnia lui Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), în 1540-1544, când sunt refăcute zidul de vest şi cele trei turnuri distruse în 1538 de asediul polono-lituanian. De acum şi până în secolul al XVI-lea, sub directa administrare a pârcălabilor moldoveni, devine prin contribuţiile aduse în vistieria ţării unul din cele mai mari târguri din vestul şi estul Europei şi punct strategic de prim ordin, servind ca adăpost unor boieri sau domnitori, cum este cazul lui Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory, refugiaţi aici sub protecţia polonă după 1600.
Rezervaţie arhitecturală
În urma Tratatului de la Karlowitz din 1699, cetatea va fi transferată Principatului Moldovei, însă va fi preluată de Imperiul Otoman, ce obţine controlul asupra graniţei polono-lituaniene şi anexează întreaga regiune, între 1711-1812, transformând-o în centru al raialei şi garnizoană.
Forma modernă, cu băi turceşti şi o moschee, va fi revendicată în secolul al XVIII-lea de Imperiul Ţarist, fiind asediată şi cucerită în 1739, 1769, 1788 şi 1807. Prin tratatul de pace semnat la 16/28 mai 1812, în Bucureşti, ca urmare a încheierii Războiul ruso-turc din 1806-1812, regiunea este alăturată Basarabiei, transformată în gubernie cu zece ţinuturi: Hotin, Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia şi Cetatea-Albă, capitala fiind stabilită la Chişinău. În 1832 s-a construit în incintă Biserica "Sfântul Aleksandr Nevski" şi abia în 1856 guvernul rus abrogă statutul de zonă militară a Hotinului.
Situată la 48 km nord-est de Cernăuţi, pe malul râului Nistru, în vestul Ucrainei, regiunea Hotin, atestată documentar în secolul al XI-lea, a ţinut între 1359 şi 1812 de Principatul Moldovei. Cu mici întreruperi, s-a aflat pe rând sub dominaţia Uniunii Polono-Lituaniene în secolul al XIV-lea, a Imperiului Otoman între 1711 şi 1812 şi a Imperiului Austro-Ungar în 1812-1917, apoi a fost anexată Basarabiei şi Republicii Democratice Moldoveneşti în 1917-1918, integrată României între 1918-1941, 1941-1944 şi Uniunii Sovietice în anii 1940-1941, 1944-1991, astăzi fiind cunoscută prin fortăreaţa cu acelaşi nume, datată în timpul secolelor XIII-XV.
Pentru originea denumirii se face trimitere la un anume Cotiso, rege dac din secolul al III-lea. Referinţe despre o astfel de localitate avem din 22 septembrie 1002, fortul militar iniţial, din pământ şi lemn, înălţat pe o colină naturală într-o depresiune înconjurată de dealuri, în secolul al XI-lea, de cneazul Vladimir al Rusiei (978-1015) împotriva popoarelor migratoare şi a invaziei mongole, fiind totuşi ulterior aşezării din apropiere, în care s-au găsit urme de ziduri din secolele IX-X, suprapuse peste nivelul locuinţelor din secolele VII-VIII, cu 1,2-1,4 m. Dărâmată şi refăcută de numărate ori, Cetatea Hotin devine în 1140 parte a Cnezatului de Halici, iar în 1199 este inclusă Regatului Halici-Volînia, ca important centru comercial, aflat pe drumul ce lega Scandinavia şi Kievul, cu Podolia şi coloniile greceşti de la Marea Neagră, prin Moldova şi Valahia. Între 1250 şi 1264, deşi era supus Hoardei de Aur, cneazul Danilo de Halici (1201-1264) înlocuieşte bârnele cu un zid de piatră gros de 0,5 m. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, voievodul din Onut reconstruieşte cetatea cu ajutorul unei colonii de negustori genovezi, urmând ca în 1310 să fie menţionată aici reşedinţa unui episcop catolic. La începutul secolului al XIV-lea se pare că se afla sub dominaţie polonă sau maghiară şi, potrivit unei ipoteze formulate de cronicarul Dlugosz, forma păstrată s-ar datora regelui Cazimir cel Mare (1333-1370).
Conform altei surse, după ce a fost ocupată de Dragoş-Vodă, vasal al Regatului Ungariei şi anexată Principatului Moldovei, în 1375, cetatea ar fi fost înălţată de Alexandru cel Bun (1400-1432), cu sprijinul ducelui lituanian Vytautas cel Mare-Witold (1401-1430), peste vechea structură, urmărind un plan trapezoidal de 145 x 60 m, cu o suprafaţă de 870 mp. Într-un document din octombrie 1408 ţinutul este menţionat ca punct vamal, cedat în 1436 de Iliaş Vodă (1432-1433; 1435-1443), în schimbul unui ajutor venit din partea Poloniei, recuperat în 1455 de Petru Aron, pierdut din nou şi recuperat în secolul al XV-lea.
Ştefan cel Mare a extins-o
Redobândind cetatea, voievodul Ştefan cel Mare (1459-1504) dispune extinderea considerabilă a zidurilor, înălţate la 40 m, cu o lăţime de 5-6 m la vest, îngustate şi lipsite de metereze spre apă, adăugând încă trei turnuri: două cilindrice şi unul rectangular la sud, cu poartă la care se ajunge pe un pod cu piloni, de felul celui întâlnit la Cetatea Neamţ şi Cetatea de Scaun din Suceava, turnul masiv de nord, presupus a fi vechiul donjon şi turnul de est fiind anterioare. Reşedinţa princiară sau Palatul domnesc, desfăşurat pe două etaje înalte, paraclisul de tip naval, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", şi clopotniţa, cu un parament de piatră făţuită şi cărămidă aparentă, dispuse ritmic, completează ornamentele exterioare marcate de semnul crucii, deasupra celor patru şiruri de figuri geometrice înscrise una într-alta şi întrerupte bizar de o pată neagră. O legendă consideră că este urma lacrimilor celor ucişi în cetate, iar alta o atribuie unei tinere îngropate de vie în zidul fortăreţei.
Alte modificări apar sub domnia lui Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), în 1540-1544, când sunt refăcute zidul de vest şi cele trei turnuri distruse în 1538 de asediul polono-lituanian. De acum şi până în secolul al XVI-lea, sub directa administrare a pârcălabilor moldoveni, devine prin contribuţiile aduse în vistieria ţării unul din cele mai mari târguri din vestul şi estul Europei şi punct strategic de prim ordin, servind ca adăpost unor boieri sau domnitori, cum este cazul lui Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory, refugiaţi aici sub protecţia polonă după 1600.
Rezervaţie arhitecturală
În urma Tratatului de la Karlowitz din 1699, cetatea va fi transferată Principatului Moldovei, însă va fi preluată de Imperiul Otoman, ce obţine controlul asupra graniţei polono-lituaniene şi anexează întreaga regiune, între 1711-1812, transformând-o în centru al raialei şi garnizoană.
Forma modernă, cu băi turceşti şi o moschee, va fi revendicată în secolul al XVIII-lea de Imperiul Ţarist, fiind asediată şi cucerită în 1739, 1769, 1788 şi 1807. Prin tratatul de pace semnat la 16/28 mai 1812, în Bucureşti, ca urmare a încheierii Războiul ruso-turc din 1806-1812, regiunea este alăturată Basarabiei, transformată în gubernie cu zece ţinuturi: Hotin, Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia şi Cetatea-Albă, capitala fiind stabilită la Chişinău. În 1832 s-a construit în incintă Biserica "Sfântul Aleksandr Nevski" şi abia în 1856 guvernul rus abrogă statutul de zonă militară a Hotinului.
0 Responses to Cetatea Hotin, a şaptea minune a Ucrainei