BLOGUL PENTRU SUFLET

Societăţile urbane moderne sunt supuse în mod constant normelor impuse de ceea ce numim bună creştere sau politeţe. Cunoscut de unii, necercetat de alţii, dar invocat în aceeaşi măsură de ambele părţi, codul bunelor maniere a apărut în lumea românească odată cu primele influenţe occidentale, într-o combinaţie haotică de cutume şi reguli, care nu au nimic comun cu tradiţia autohtonă. În lumea tradiţională n-a existat niciodată un astfel de cod, sub formă scrisă. S-a instaurat însă o sumă de norme morale, respectate cu stricteţe şi înfierate în caz de încălcare, mai întâi de sfatul bătrânilor şi ulterior de „gura satului“.

Un cod al bunelor maniere, aşa cum îl percepem noi astăzi, nu s-a pomenit în societatea românească tradiţională. Lumea şi-a aşezat şi găsit rânduiala într-un cod nescris al bunelor comportamente, cunoscut şi respectat deopotrivă de toţi membrii comunităţii. Cert este faptul că oricine ştia ce „se cade“ şi ce „nu se cade“ să facă şi că abaterile de la normă erau suficient de aspru pedepsite, încât să nu se repete cu proxima ocazie. „Din păcate, comportamentul la noi nu a fost codificat, ca în Canonul albanez, unde este totul reglementat şi cules, dar regulile le putem identifica prin anumite moşteniri din lumea urbană şi mai ales prin acele momente ale anului care pedepsesc necuviinţa. Se merge, deci, pe o logică descendentă: cunoscând ceea ce se pedepseşte, ne dăm seama cum ar fi trebuit să se comporte“, ne-a explicat muzeograful Victor Munteanu, de la Muzeul de Etnografie din cadrul Palatului Culturii din Iaşi.

Un astfel de moment, în care pedepsele satului se abăteau asupra celor care ieşiseră din tiparul moralei comunităţii, era „strigatul peste sat“, un obicei foarte vechi, regăsit şi astăzi în unele sate din Transilvania.

Potrivit cercetătorilor, urme ale unui aşa-zis cod al bunelor maniere se pot găsi încă din antichitate, perioadă în care existau spaţii publice de manifestare a gestului (agora, forumul, teatrul), precum şi arta utilizării lui, arta oratoriei. În zilele noastre, toate gesturile au fost însumate în ceea ce numim generic „codul bunelor maniere“, un cod care nu mai reprezintă, aşa cum se întâmpla în societatea tradiţională, un instrument de a condamna un individ, ci mai degrabă un mijloc de a lua contact cu semenii noştri civilizat, fără agresivitate, de fapt de a trece prin lume fără a-i deranja pe ceilalţi. Totuşi, nu trebuie uitat că la noi, la români, aceste dogme, norme şi principii înmănunchiate într-o formă scrisă, într-o abundenţă de versiuni nu sunt creaţie proprie, nu pot fi asumate prin tradiţia noastră, ci se constituie dintr-un amalgam de importuri care se încearcă, de la un deceniu la altul, să ne fie impregnate.

Fie că am citit sau nu un cod al bunelor maniere, fie că am încercat sau nu să ne supunem rigorilor lui, fie că am încercat să nu uităm cu ce furculiţă se mănâncă peşte la o masă, la restaurant e musai să nu uităm buna creştere de acasă şi să dăm ghes, în orice circumstanţă, bunului simţ personal, căci, până una alta, acesta din urmă e cel mai la îndemână cod de politeţe de care dispunem.

Şi pentru zilele de sărbătoare, când mergem la biserică, trebuie să ne supunem unor reguli de comportament universal acceptate şi care, de multe ori, izvorăsc din bunul simţ personal. La intrare ne facem semnul crucii, spunem în gând o rugăciune, apoi mergem spre altar şi ne închinăm icoanei expuse pe iconostas. Şi aici putem spune o rugăciune legată de sfântul reprezentat pe acea icoană. Ne îndreptăm apoi spre pragul din faţa catapetesmei, închinându-ne la icoanele de aici şi rostind rugăciuni, şi apoi ne retragem.

În cazul în care am ajuns la biserică atunci când slujba era deja începută, este recomandat să nu urmăm tot acest ritual, pentru a nu deranja, ci să ne aşezăm într-un loc discret, să participăm la rugăciuni şi să ne închinăm la finalul slujbei.

Lumânările pe care vrem să le aşezăm la icoane se aprind la intrarea în biserică. În interior, conform cutumei, femeile stau aşezate în stânga, iar bărbaţii în dreapta. În timpul desfăşurării slujbei trebuie respectate momentele îngenuncherii: în momentul citirii Sfintei Evanghelii, atunci când se rosteşte Crezul, când preotul iese cu Sfintele Daruri. La sfârşitul slujbei, cu toţii suntem miruiţi cu untdelemn din candela de la icoana Mântuitorului.