BLOGUL PENTRU SUFLET

„Nimic n-are culori mai întunecate ca fecioria lipsită de milostenie“. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia LXXIII)

Viaţa călugărească a fost trăită de-a lungul veacurilor potrivit rânduielilor şi povăţuirilor „Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu“, toate temeluite pe cuvintele şi poruncile lui Dumnezeu scrise în Sfânta Scriptură.

Viaţa călugărească este viaţă de înger în trup omenesc, o trăire în curăţie trupească - feciorie, în sărăcie şi ascultare, este o viaţă de slujire - iubire a lui Dumnezeu prin slujirea „fraţilor mai mici“ ai lui Hristos, o slujire prin rugăciune neîncetată în biserică la slujbele liturgice (cele şapte Laude încununate de Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie), prin rugăciunea din chilie, prin rugăciunea în taină, în timpul şi în locul ascultărilor, muncilor din mănăstire.

Rugăciunea trebuie să fie împletită cu munca (cu braţele sau cu mintea), prin care se agonisesc cele trebuitoare trupului: hrana şi îmbrăcămintea. Din agoniseala muncii cu braţele monahul trebuie să facă parte celor săraci şi mai ales bolnavilor. Mai presus de acestea, monahul este dator să slujească „fraţilor mai mici“ ai lui Hristos, aşa cum ne învaţă Mântuitorul în Sfânta Evanghelie care se citeşte în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi a lui Hristos (Matei 25, 31-46).

Această slujire a „fraţilor mai mici“ ai lui Hristos, în rânduiala şi Tradiţia Bisericii noastre, a monahismului, a fost şi trebuie să rămână o permanenţă. Această slujire este astăzi actuală, mai mult ca oricând, datorită situaţiei sociale din vremea noastră, când trăim „ca într-un război şi, în acelaşi timp, ca după un război“. Când zicem „ca într-un război“, avem în minte ispitele care bat la inimile tinerilor prin intermediul televiziunii, literaturii imorale, internetului şi altora de acest gen, aducând tulburare minţii şi inimii şi, nu în ultimul rând, dereglări psihice. Când zicem „ca după un război“, avem în vedere slăbirea credinţei şi a dragostei părinţilor faţă de copii (abandonul) şi a copiilor faţă de părinţii lor bătrâni şi bolnavi, părăsindu-i şi chiar scoţându-i din casele lor, lăsându-i în mijlocul drumului.

Statul îşi împuţinează din ce în ce mai mult ajutorul financiar şi material acordat celor aflaţi în nevoi, iar cei care sunt plătiţi să îngrijească în căminele de bătrâni sau de copii (unii) sunt tot mai neglijenţi şi nepăsători. De aceea, cei din cinul monahal sunt chemaţi, în aceste vremuri de criză morală - lipsă de dragoste creştină -, să slujească acestor „fraţi mai mici“ ai lui Hristos în spaţiile special amenajate în sfintele noastre mănăstiri. Suntem pe deplin încredinţaţi că cele necesare traiului, îngrijirii acestor „fraţi“ vor veni prin dragostea credincioşilor noştri, oameni ai rugăciunii, ai muncii şi ai milosteniei, pe care personal îi consider „călugări-vieţuitori în lume“, în lumea lui Dumnezeu, fii vrednici ai Bisericii noastre strămoşeşti.