.jpg)
Sfântul Maxim Mărturisitorul este un teolog de o adâncime rar întâlnită. În lumea ortodoxă este privit drept unul dintre cei mai înţelepţi şi echilibraţi Sfinţi Părinţi. Îmbinând moştenirea scripturistică şi patristică bogată cu multiplele sale cunoştinţe filosofice, Sfântul Maxim a oferit prin Duhul Sfânt o operă destul de cuprinzătoare, plină de tâlcuiri surprinzătoare, spre exemplu răspunsurile trimise egumenului Talasie Libianul (Quaestiones ad Thalasium - vol. III al Filocaliei) sau cele din Ambigua şi Mistagogia.
Singur împotriva tuturor
Născut în anul 580 în Constantinopol într-o familie nobilă, Sfântul Maxim Mărturisitorul a studiat încă de mic mai multe discipline. Bogăţia şi renumele familiei sale l-au ajutat să devină un tânăr cult, pregătit să intre în aparatul birocratic imperial, lucru care s-a şi petrecut în 610, atunci când devine secretar al împăratului Heraclius. Cu toate acestea, a decis că nu merită să păstreze o carieră de succes în locul unei vieţi duhovniceşti mai avansate. A intrat în monahism în mănăstirea Chrysopolis, apoi şi-a început pelerinajele în lumea întreagă. În 632, spre exemplu, îl găsim tocmai în Africa împreună cu viitorul patriarh al Ierusalimului, Sofronie. Misiunea principală a Sfântului Maxim Mărturisitorul s-a desfăşurat nu doar prin bogata creaţie teologică ci şi prin apărarea dreptei credinţe împotriva monotelismului. Monotelismul afirma că în Iisus Hristos nu a existat decât o singură voinţă şi o singură lucrare: cea dumnezeiască. Practic, monoteliştii nu recunoşteau existenţa unei voinţe şi lucrări umane în Mântuitorul Hristos. Această erezie nu s-a născut din cauza vreunei cugetări atente şi răuvoitoare. Ea a fost la început un simplu compromis considerat necesar pentru ca Imperiul Bizantin să îşi poată recupera o parte din teritoriile desprinse din cauza Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. Se ştie că, în 451, Egiptul, Siria şi Palestina s-au desprins de Imperiul Bizantin pentru că au refuzat recunoaşterea hotărârilor finale împotriva monofizitismului luate de Sinodul de la Calcedon. Astfel, patriarhul Sergius al Constantinopolului a decis împreună cu împăratul Heraclius că poate fi încheiat un pact cu populaţiile monofizite dacă se ajunge la un acord privitor la o singură lucrare în Hristos. Sfântul Sofronie al Ierusalimului s-a ridicat împotriva acestei erezii, dar nu a fost ascultat şi a obţinut doar un decret prin care discuţiile în această privinţă erau interzise. După moartea sa, în 638 împăratul Heraclius a publicat o hotărâre prin care erau interzise orice discuţii dar care stipula că în Hristos există o singură voinţă. Sfântul Maxim Mărturisitorul a preluat stindardul luptei duhovniceşti şi, începând cu anul 638, a dus o lungă luptă împotriva ereziei monotelite. Cel mai important act reuşit este condamnarea monotelismului împreună cu papa Martin într-un sinod ţinut la Lateran în 649. Din păcate, în 648 fusese dat un decret al împăratului Constantin II Pogonatul (641-668), care interzisese încă o dată orice discuţii în această privinţă. Sfântul Maxim şi papa Martin au fost arestaţi şi trimişi în exil. Papa Martin a decedat în urma tratamentului dur aplicat de temnicerii săi necruţători. Sfântul Maxim a mai rezistat mult timp. După exilul petrecut în 655, este adus din nou la Constantinopol în 662, unde este condamnat încă o dată şi i se taie limba şi mâna dreaptă. Va muri la scurt timp în cursul aceluiaşi an, pe 13 august.
Cuvânt ascetic
Opera Sfântului Maxim Mărturisitorul de care ne vom ocupa astăzi este Cuvântul ascetic, publicat în cadrul volumului II din Filocalie (p. 23-49). Părintele Stăniloae caracteriza această operă drept „o pledoarie scurtă şi simplă, scrisă ca pentru nişte începători. Felul simplu în care e scrisă nici nu ne lasă să bănuim măcar pe adâncul gânditor şi sistematizator din scrierile de mai târziu“ (Filocalia, vol. II, Editura Humanitas, 2005, p.10). Cu toate că părintele Stăniloae nu o prezintă drept o scriere demnă de a fi apreciată, există în conţinutul ei câteva idei esenţiale pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Astfel, Cuvântul ascetic este structurat asemenea unui dialog între un bătrân şi ucenicul său. Ceea ce vom sublinia în continuare sunt virtuţile esenţiale care ne ajută să ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu aşa cum sunt prezentate pe scurt în această scriere. Sfântul Maxim identifică trei virtuţi esenţiale care ajută mintea să se ocupe neîncetat numai de Dumnezeu. „Este cu neputinţă ca mintea să se ocupe cu desăvârşire numai de Dumnezeu, dacă nu va dobândi aceste trei virtuţi: iubirea, înfrânarea şi rugăciunea. Căci iubirea îmblânzeşte iuţimea; înfrânarea veştejeşte pofta; iar rugăciunea desface mintea de toate înţelesurile şi o înfăţişează goală lui Dumnezeu. Aşadar, aceste trei virtuţi îmbrăţişează toate virtuţile, şi fără de ele mintea nu se poate ocupa de Dumnezeu, slobozită de toate celelalte“ (p. 32).
„Cum îmblânzeşte iubirea iuţimea?“
„Fiindcă are puterea să se milostivească şi să facă bine aproapelui, şi să fie cu îndelungă răbdare faţă de el, şi să îndure cele ce îi vin de la el, cum am spus adeseori. Avându-le, prin urmare, iubirea pe acestea, îmblânzeşte iuţimea celui ce a dobândit-o“ (p.32). Iubirea construieşte prin urmare o relaţie cu aproapele, pe care iuţimea (mânia) are darul în dese rânduri să o strice. Milostenia şi îndelunga răbdare se nasc de aici, virtuţi foarte importante, care sunt conţinute în iubire. Sfântul Maxim Mărturisitorul dă şi o definiţie semnificativă a îndelungii răbdări: „A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul încercării şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu“ (p. 32).
„Cum veştejeşte înfrânarea pofta?“
„Întrucât te face să te reţii de la toate care nu împlinesc o trebuinţă, ci aduc o plăcere, şi te îndeamnă să nu te împărtăşeşti de nimic, decât de cele trebuincioase vieţii, nici să urmăreşti cele dulci, ci cele de folos, şi să măsori cu trebuinţă mâncările şi băuturile; de asemenea, întrucât te îndeamnă să nu laşi trupului must de prisos, ci să întreţii numai viaţa trupului şi să-l păzeşti netulburat de pornirea spre împreunare“ (p.33). Înfrânarea creează o barieră împotriva plăcerii şi aduce un echilibru benefic în privinţa trupului şi a sufletului. Atâta vreme cât mâncarea şi băutura sunt consumate nu pentru plăcere, ci pentru trebuinţă, cu discernământ, suntem păziţi de desfrânare. De asemenea, sufletul capătă o tărie deosebită în privinţa rezistenţei împotriva plăcerii.
„Cum se desface mintea de toate înţelesurile?“
„Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor. Iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se, aşadar, mintea cu ele, poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii, însă, uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, întreţinându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască. Ajungând astfel, cere cele cuvenite şi nu greşeşte niciodată în ceea ce cere“ (p. 34). Nu trebuie să confundăm înţelesurile cu toate gândurile care ne vin în minte. Atunci când vorbeşte despre înţelesuri, Sfântul Maxim Mărturisitorul are în vedere şi raţiunile lor. Trebuie remarcat că a doua treaptă a desăvârşirii este contemplarea raţiunilor lucrurilor, iar cea de-a treia este desăvârşirea. În momentul în care harul se pogoară asupra noastră, orice nevoinţă încetează, inclusiv rugăciunea, după cum confirmă şi Sfântul Serafim de Sarov. Nu ne putem gândi atunci când harul vine asupra noastră, cel mult ne putem mira de lucrul deosebit care ni se petrece. Dialogul cu Dumnezeu nu se mai petrece la distanţă, ci direct, şi atunci omul primeşte darul discernământului cererilor. Învaţă pentru ce se cade să se roage. Un lucru fundamental, pe care îl dorim tuturor celor care se află pe drumul rugăciunii şi care încă mai consideră că o maşină sau o promovare reprezintă o cerere adecvată în rugăciune. De-abia când ajungem la o cerere de mântuire universală învăţăm pentru ce este cu adevărat necesar să te rogi...
Singur împotriva tuturor
Născut în anul 580 în Constantinopol într-o familie nobilă, Sfântul Maxim Mărturisitorul a studiat încă de mic mai multe discipline. Bogăţia şi renumele familiei sale l-au ajutat să devină un tânăr cult, pregătit să intre în aparatul birocratic imperial, lucru care s-a şi petrecut în 610, atunci când devine secretar al împăratului Heraclius. Cu toate acestea, a decis că nu merită să păstreze o carieră de succes în locul unei vieţi duhovniceşti mai avansate. A intrat în monahism în mănăstirea Chrysopolis, apoi şi-a început pelerinajele în lumea întreagă. În 632, spre exemplu, îl găsim tocmai în Africa împreună cu viitorul patriarh al Ierusalimului, Sofronie. Misiunea principală a Sfântului Maxim Mărturisitorul s-a desfăşurat nu doar prin bogata creaţie teologică ci şi prin apărarea dreptei credinţe împotriva monotelismului. Monotelismul afirma că în Iisus Hristos nu a existat decât o singură voinţă şi o singură lucrare: cea dumnezeiască. Practic, monoteliştii nu recunoşteau existenţa unei voinţe şi lucrări umane în Mântuitorul Hristos. Această erezie nu s-a născut din cauza vreunei cugetări atente şi răuvoitoare. Ea a fost la început un simplu compromis considerat necesar pentru ca Imperiul Bizantin să îşi poată recupera o parte din teritoriile desprinse din cauza Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. Se ştie că, în 451, Egiptul, Siria şi Palestina s-au desprins de Imperiul Bizantin pentru că au refuzat recunoaşterea hotărârilor finale împotriva monofizitismului luate de Sinodul de la Calcedon. Astfel, patriarhul Sergius al Constantinopolului a decis împreună cu împăratul Heraclius că poate fi încheiat un pact cu populaţiile monofizite dacă se ajunge la un acord privitor la o singură lucrare în Hristos. Sfântul Sofronie al Ierusalimului s-a ridicat împotriva acestei erezii, dar nu a fost ascultat şi a obţinut doar un decret prin care discuţiile în această privinţă erau interzise. După moartea sa, în 638 împăratul Heraclius a publicat o hotărâre prin care erau interzise orice discuţii dar care stipula că în Hristos există o singură voinţă. Sfântul Maxim Mărturisitorul a preluat stindardul luptei duhovniceşti şi, începând cu anul 638, a dus o lungă luptă împotriva ereziei monotelite. Cel mai important act reuşit este condamnarea monotelismului împreună cu papa Martin într-un sinod ţinut la Lateran în 649. Din păcate, în 648 fusese dat un decret al împăratului Constantin II Pogonatul (641-668), care interzisese încă o dată orice discuţii în această privinţă. Sfântul Maxim şi papa Martin au fost arestaţi şi trimişi în exil. Papa Martin a decedat în urma tratamentului dur aplicat de temnicerii săi necruţători. Sfântul Maxim a mai rezistat mult timp. După exilul petrecut în 655, este adus din nou la Constantinopol în 662, unde este condamnat încă o dată şi i se taie limba şi mâna dreaptă. Va muri la scurt timp în cursul aceluiaşi an, pe 13 august.
Cuvânt ascetic
Opera Sfântului Maxim Mărturisitorul de care ne vom ocupa astăzi este Cuvântul ascetic, publicat în cadrul volumului II din Filocalie (p. 23-49). Părintele Stăniloae caracteriza această operă drept „o pledoarie scurtă şi simplă, scrisă ca pentru nişte începători. Felul simplu în care e scrisă nici nu ne lasă să bănuim măcar pe adâncul gânditor şi sistematizator din scrierile de mai târziu“ (Filocalia, vol. II, Editura Humanitas, 2005, p.10). Cu toate că părintele Stăniloae nu o prezintă drept o scriere demnă de a fi apreciată, există în conţinutul ei câteva idei esenţiale pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Astfel, Cuvântul ascetic este structurat asemenea unui dialog între un bătrân şi ucenicul său. Ceea ce vom sublinia în continuare sunt virtuţile esenţiale care ne ajută să ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu aşa cum sunt prezentate pe scurt în această scriere. Sfântul Maxim identifică trei virtuţi esenţiale care ajută mintea să se ocupe neîncetat numai de Dumnezeu. „Este cu neputinţă ca mintea să se ocupe cu desăvârşire numai de Dumnezeu, dacă nu va dobândi aceste trei virtuţi: iubirea, înfrânarea şi rugăciunea. Căci iubirea îmblânzeşte iuţimea; înfrânarea veştejeşte pofta; iar rugăciunea desface mintea de toate înţelesurile şi o înfăţişează goală lui Dumnezeu. Aşadar, aceste trei virtuţi îmbrăţişează toate virtuţile, şi fără de ele mintea nu se poate ocupa de Dumnezeu, slobozită de toate celelalte“ (p. 32).
„Cum îmblânzeşte iubirea iuţimea?“
„Fiindcă are puterea să se milostivească şi să facă bine aproapelui, şi să fie cu îndelungă răbdare faţă de el, şi să îndure cele ce îi vin de la el, cum am spus adeseori. Avându-le, prin urmare, iubirea pe acestea, îmblânzeşte iuţimea celui ce a dobândit-o“ (p.32). Iubirea construieşte prin urmare o relaţie cu aproapele, pe care iuţimea (mânia) are darul în dese rânduri să o strice. Milostenia şi îndelunga răbdare se nasc de aici, virtuţi foarte importante, care sunt conţinute în iubire. Sfântul Maxim Mărturisitorul dă şi o definiţie semnificativă a îndelungii răbdări: „A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul încercării şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu“ (p. 32).
„Cum veştejeşte înfrânarea pofta?“
„Întrucât te face să te reţii de la toate care nu împlinesc o trebuinţă, ci aduc o plăcere, şi te îndeamnă să nu te împărtăşeşti de nimic, decât de cele trebuincioase vieţii, nici să urmăreşti cele dulci, ci cele de folos, şi să măsori cu trebuinţă mâncările şi băuturile; de asemenea, întrucât te îndeamnă să nu laşi trupului must de prisos, ci să întreţii numai viaţa trupului şi să-l păzeşti netulburat de pornirea spre împreunare“ (p.33). Înfrânarea creează o barieră împotriva plăcerii şi aduce un echilibru benefic în privinţa trupului şi a sufletului. Atâta vreme cât mâncarea şi băutura sunt consumate nu pentru plăcere, ci pentru trebuinţă, cu discernământ, suntem păziţi de desfrânare. De asemenea, sufletul capătă o tărie deosebită în privinţa rezistenţei împotriva plăcerii.
„Cum se desface mintea de toate înţelesurile?“
„Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor. Iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se, aşadar, mintea cu ele, poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii, însă, uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, întreţinându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască. Ajungând astfel, cere cele cuvenite şi nu greşeşte niciodată în ceea ce cere“ (p. 34). Nu trebuie să confundăm înţelesurile cu toate gândurile care ne vin în minte. Atunci când vorbeşte despre înţelesuri, Sfântul Maxim Mărturisitorul are în vedere şi raţiunile lor. Trebuie remarcat că a doua treaptă a desăvârşirii este contemplarea raţiunilor lucrurilor, iar cea de-a treia este desăvârşirea. În momentul în care harul se pogoară asupra noastră, orice nevoinţă încetează, inclusiv rugăciunea, după cum confirmă şi Sfântul Serafim de Sarov. Nu ne putem gândi atunci când harul vine asupra noastră, cel mult ne putem mira de lucrul deosebit care ni se petrece. Dialogul cu Dumnezeu nu se mai petrece la distanţă, ci direct, şi atunci omul primeşte darul discernământului cererilor. Învaţă pentru ce se cade să se roage. Un lucru fundamental, pe care îl dorim tuturor celor care se află pe drumul rugăciunii şi care încă mai consideră că o maşină sau o promovare reprezintă o cerere adecvată în rugăciune. De-abia când ajungem la o cerere de mântuire universală învăţăm pentru ce este cu adevărat necesar să te rogi...
0 Responses to Cuvântul ascetic al Sfântului Maxim Mărturisitorul