Autocefalia, termen a cărui provenienţă etimologică se regăseşte prin reunirea cuvintelor din limba greacă, „autos“- (prin sine) însuşi şi „kefali“ - cap, desemnează, în viaţa bisericească, independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, faţă de o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel organizatoric, independenţă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ, şi nu în planul învăţăturii de credinţă, unde se păstrează în mod firesc şi ferm o unitate între toate Bisericile Ortodoxe surori. Despre contextul istoric în care s-a obţinut recunoaşterea autocefaliei, precum şi despre vechimea şi afirmarea ei de-a lungul timpului ne-a vorbit părintele profesor Florin Şerbănescu, consilier în cadrul Sectorului Patrimoniu bisericesc al Patriarhiei Române.
Părinte profesor, când putem spune că începe „procesul“ de afirmare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe româneşti?
În spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde creştinismul s-a aşezat statornic încă din primul veac al erei creştine, adică din secolul I, din epoca apostolică, în secolele următoare s-au constituit eparhii, în special în zona Dunării de Jos. Ele au culminat printr-un moment de organizare a Bisericii din Sciţia Minor, ajunsă la nivel de mitropolie, cu arhiepiscopia Tomisului în fruntea acestei organizări şi care avea un anume fel de autonomie în cadrul organizării din întregul Imperiu Roman de Răsărit. Mai târziu, am putea evoca semnificativ momentul creării, în secolul al XIV-lea, a statelor feudale româneşti, când organizarea bisericească a venit să consfinţească această independenţă statală prin organizarea mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova. După recunoaşterea mitropolitului din Ţara Românească de către Patriarhia Constantinopolului, în deceniile următoare ierarhii munteni au fost numiţi tot de Patriarhia Ecumenică, în condiţiile în care noi aveam o Biserică încă tânără, abia organizată în cadrul noului stat. Chiar de atunci în Moldova s-a dorit foarte mult ca ierarhii de acolo să fie autohtoni. Din această dorinţă s-a născut ulterior mişcarea pentru dobândirea autocefaliei. Patriarhia Ecumenică a recunoscut, în cele din urmă, la începutul secolului al XV-lea, pe ierarhul moldovean Iosif I Muşat, ca prim mitropolit, acesta fiind în funcţie mai dinainte de recunoaşterea sa.
„După 1453, Ţările Române au devenit principalul bastion de apărare a creştinătăţii“
Cum a reuşit Biserica noastră să-şi manifeste autonomia în noul context istoric, având în vedere expansiunea otomană de după 1453?
În secolul al XV-lea s-au produs anumite mutaţii care au dus la creşterea importanţei Ţărilor Române pe plan internaţional în cadrul luptei pentru libertate. În împrejurările expansiunii otomane care a dus la însăşi căderea Bizanţului la 1453, Ţările Române au devenit principalul bastion de apărare a creştinătăţii, a întregii Europe. Am avut şi noi un aşa-zis „război al nostru de o sută de ani“, cum spunea istoricul Constantin C. Giurescu, comparând situaţia de la noi cu Războiul de 100 de ani din vestul Europei, referindu-se la lupta pentru apărarea libertăţii.
Până când s-a instaurat dominaţia otomană asupra Ţărilor Române, adică până spre jumătatea secolului al XVI-lea, românii au avut independenţă politică, iar după această dată ei şi-au păstrat autonomia. În vreme ce, în secolele următoare, până la Dunăre au fost zone administrate direct de turci sub forma paşalâcurilor, în partea nord-dunăreană Ţările Române au avut continuitate ca viaţă de stat. Faptul fundamental al istoriei noastre medievale începând din secolul XIV-lea până în epoca modernă şi apoi pe întreg parcursul epocii moderne până în ziua de astăzi este continuitatea statului românesc şi, odată cu ea, şi continuitatea vieţii bisericeşti în forme specifice statului, care nu şi-a pierdut niciodată fiinţa şi care a mărturisit în permanenţă, cu consecvenţă şi credincioşie, Ortodoxia. De aceea Biserica noastră a avut mereu o legătură firească cu celelalte Biserici Ortodoxe pe planul dogmatic, al învăţăturii de credinţă.
În acest context, în condiţiile în care patriarhatele din Răsăritul ortodox, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăţi în cadrul stăpânirii otomane, Ortodoxia românească a devenit o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate ţările răsăritene. Această amplă susţinere de către Biserica Românească a întregii Ortodoxii reprezintă expresia însăşi a autocefaliei, căci un asemenea consistent sprijin nu putea să vină din partea unei Biserici fără capacitate de exprimare proprie. Avem, în toată această perioadă, expresii elocvente privind faptul că ierarhii, începând cu mitropoliţii, erau aleşi în ţară şi abia apoi aduşi la cunoştinţa Patriarhiei Ecumenice, doar pentru confirmare. Aceasta este o formă de autocefalie.
Pe parcursul secolelor Evului Mediu, organizările de eparhii s-au făcut ţinând cont de necesităţile locale. Sunt acestea un semn al autocefaliei manifestate timpuriu în Biserica noastră?
Da. Spre exemplu, Episcopiile Râmnicului şi Buzăului au fost create la 1502-1503 în cadrul acelui sobor de la Târgovişte sau de la Mănăstirea Dealu, condus de patriarhul Nifon, acesta fiind invitat ca un conducător al Bisericii din Ţara Românească, nu în calitatea sa de patriarh ecumenic, fiindcă nu mai era în scaun în acel moment. La acel sobor au participat toţi egumenii şi stareţii mănăstirilor din ţară şi boierii, în frunte cu însuşi domnitorul Radu cel Mare. De asemenea, crearea, mai târziu, a Episcopiilor Huşilor şi Argeşului a fost gândită şi realizată în Biserica Moldovei şi cea a Ţării Româneşti.
Un alt fapt semnificativ: faţă de teritoriile de la sud de Dunăre, unde turcii nu acceptau construirea de biserici cu turlă, ele trebuind să fie, în general, joase, ba chiar uşor îngropate, pentru a nu concura cumva geamiile musulmane, la noi tot timpul bisericile au fost construite cu turlă, şi nu doar biserici mici, ci şi unele de mari dimensiuni pentru vremea aceea, adaptate unor funcţiuni specifice. Astfel, Biserica „Sfântul Nicolae“ - Domnesc de la Curtea de Argeş era una foarte spaţioasă pentru mijlocul secolului al XIV-lea. Acelaşi lucru se poate spune despre Catedrala mitropolitană din Târgovişte, înălţată de Sfântul Voievod Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea, ea putând cuprinde cvasi-totalitatea populaţiei capitalei Ţării Româneşti. De asemenea, de mari dimensiuni era, ca lăcaş mănăstiresc, biserica Mănăstirii Neamţ, ctitorită în 1497 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.
Stilurile ştefanian şi brâncovenesc - elemente de autonomie în arhitectura ecleziastică românească
În cultura şi arta sacră de la noi există elemente specifice româneşti. Vorbiţi-ne despre stilurile care marchează o autonomie privind arta bisericească din Evul Mediu românesc.
În Ţările Române s-au constituit o arhitectură şi o artă sacră cu trăsături specifice care s-au inspirat în primele veacuri medievale din anumite orizonturi culturale, fie din mediul constantinopolitan, fie din cel al Serbiei. Mai târziu au fost şi alte influenţe (în timpul domniei lui Vasile Lupu - stilul armeano-georgian sau chiar barocul), toate topite într-o sinteză specific românească, unde elementul tradiţional prevalează. Formele de exprimare cele mai strălucite ale artei ecleziastice româneşti sunt: stilul ştefanian în Moldova, stilul epocii clasice moldoveneşti, unde elementele alogene asimilate sunt de provenienţă gotică, şi stilul brâncovenesc în Ţara Românească, unde barocul joacă rolul goticului de înainte. Aici se creează sinteza extraordinară a artei brâncoveneşti, devenită mai târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, stilul neo-românesc. Acestea sunt elemente care scot în evidenţă personalitatea distinctă a Ortodoxiei româneşti, autonomia de care vorbim.
Un alt element care întăreşte ceea ce am spus mai sus este susţinerea, prin cărţile tipărite, a Ortodoxiei de pretutindeni. Noi am avut un tipar cu multe cărţi care nu erau destinate doar uzului intern, ci servea nevoilor credincioşilor din afara ţării noastre, celor de limbă slavă şi greacă. La Mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi a funcţionat o tipografie în limba greacă, în special pentru nevoile credincioşilor greci aflaţi sub dominaţie turcească. În Ţara Românească, mitropolitul Antim Ivireanul tipărea cărţi în limba greacă, arabă, georgiană, trimiţând până şi tipografie în Antiohia şi Georgia.
Pe de altă parte, au fost momente în care la noi s-au discutat problemele importante privind învăţătura de credinţă ortodoxă. Să ne aducem aminte, spre exemplu, de Sinodul de la Iaşi din 1642, când a fost studiată Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă, adoptată apoi în întregul Răsărit ortodox.
Lumea ortodoxă a fost sprijinită de Biserica din Ţările Române şi pe plan economic, financiar. Ne întoarcem la epoca lui Vasile Lupu, care a plătit datoriile Patriarhiei Ecumenice, urmare a cărei binefaceri Moldova a primit moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Timp de mai multe secole, numeroase aşezăminte religioase de la noi au fost închinate la Locurile Sfinte şi ele au susţinut economic Patriarhiile de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, precum şi aşezămintele monahale din Grecia, de la Muntele Athos, din Ţara Sfântă şi din alte părţi ale Ortodoxiei.
Apoi, mitropolitul Varlaam, din vremea lui Vasile Lupu, a fost chiar unul dintre candidaţii la scaunul de patriarh ecumenic. Iar, în 1643, patriarhul Ierusalimului, Teofan, aflat în vizită prin părţile noastre, împreună cu alţi ierarhi din ţară au sfinţit Sfântul şi Marele Mir, care este un moment deosebit de semnificativ pentru ceea ce însemna Biserica din Ţara Moldovei în acea vreme.
O altă lucrare sfântă care dovedeşte autonomia Bisericii din Ţările Române este canonizarea de sfinţi.
Aici avem exemplul Cuviosului Nicodim de la Tismana, considerat sfânt încă din perioada Evului Mediu. Ştim apoi de canonizarea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, consfinţită la Curtea de Argeş prin aducerea moaştelor sale de la Athos de către domnitorul Neagoe Basarab, în 1515. La fel s-au petrecut lucrurile cu constituirea tradiţiei legate de canonizarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, a cărui canonizare s-a consfinţit în părţile noastre. Tot ţinând de autocefalie sunt elementele constitutive care se referă la cultul, cinstirea deosebită pentru sfinţii ale căror moaşte au fost aduse pe teritoriul ţării noastre, unele dintre ele rămânând aici. Putem aminti astfel pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Filofteea, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou de la Basarabi, adus în 1774 în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, Sfântul Grigorie Decapolitul, care din Evul Mediu are moaştele la Mănăstirea Bistriţa. Toate vorbesc despre o viaţă bisericească extrem de bine organizată, o trăire neabătută întru învăţătura ortodoxă, o comuniune frăţească permanentă cu celelalte Biserici Ortodoxe.
Unirea Principatelor Române a deschis un nou orizont organizării bisericeşti
Conturaţi cadrul istoric al obţinerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române!
Unirea Principatelor Române, realizată în 1859, a fost premisa şi cadrul aspiraţiei spre o organizare bisericească pe un plan superior. Pentru că este bine ştiut faptul că organizarea bisericească s-a adaptat celei de stat. Realizarea Unirii Principatelor aducea cu sine, în chip imperios, şi necesitatea unei reorganizări a Bisericii, care avea două mitropolii în cele două ţări, care trebuiau aduse împreună într-o structură unitară în cadrul noului stat. Domnitorul Alexandru I. Cuza şi guvernele care au urmat îndată după anul 1859 nu au avut răgazul aplecării asupra unificării structurii organizatorice bisericeşti. Au fost mai presante unificarea administrativă şi recunoaşterea internaţională a noului stat.
În a doua parte însă a domniei lui Cuza, odată cu aprobarea Legii secularizării averilor mănăstireşti, această problemă a unificării sinodale şi a autocefaliei devenise o chestiune la ordinea zilei, care se aştepta a fi rezolvată. La începutul anului 1864, s-a elaborat un proiect de nouă lege privind unirea şi organizarea bisericească.
„Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină“
Patriarhia Ecumenică a fost înştiinţată de faptul că se intenţiona elaborarea unui proiect de lege sinodală. Asociat faptului că în 1863 fusese luată măsura secularizării averilor mănăstireşti, acest proiect a devenit odată în plus un punct sensibil pentru Constantinopol, care a adoptat o poziţie destul de rigidă, refractară faţă de acest deziderat, din cauza intenţiei de a-şi menţine, în continuare, controlul asupra Bisericii din teritoriile româneşti. În 3 decembrie 1864, acest proiect a fost, însă, adoptat sub titulatura de Decretul Organic nr. 1.703, pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, şi promulgat de domnitor la 6 decembrie. În acest decret era inserată, în articolele 1, următoarea prevedere fundamentală: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în ceea ce priveşte organizarea şi disciplina“. Iar în articolul 3 se stipula că: „Sinodul General al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului“. Acestea sunt cele două idei principale care au stat în cele din urmă la temelia autocefaliei aşa cum a fost ea consfinţită în 1885, dar pe care o vedem deja pusă în proiect şi adoptată în lege încă la 1864.
Este, aşadar, o perioadă de peste două decenii, timp în care au durat aceste tratative până la recunoaşterea oficială, dar autocefalia, din punctul nostru de vedere, era considerată un fapt existent şi care nu trebuia decât să fie consfinţit de Patriarhia Ecumenică. Decretul Organic din 1864, supranumit, într-un context mai larg, Legea Sinodală, este temeiul pe care s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din Moldova şi Ţara Românească şi care a creat condiţiile ca, în fruntea Bisericii, încă din vremea lui Cuza, să fie aşezat un mitropolit primat. Mitropolitul Ţării Româneşti de la Bucureşti a devenit, din acel moment şi până la ridicarea BOR la rang de patriarhat, mitropolit primat. În cazul nostru este vorba de Nifon, care-şi începuse păstorirea la 1850 şi care a fost primul mitropolit ce a purtat, prin ordonanţă domnească, titlul de „primat al României“, de la 11 ianuarie 1865 până în 1875. Conţinutul acestui decret organic a fost făcut cunoscut şi Patriarhiei Ecumenice, care l-a primit în februarie 1865, urmând o reacţie destul de dură, acesta fiind un moment tensionat în relaţiile interbisericeşti.
Scrisoarea trimisă de Sinodul convocat la Constantinopol era nefavorabilă Bisericii noastre. Sinodul Bisericii noastre a discutat această scrisoare la 23 octombrie 1882.
Nu s-au mai putut continua demersurile pe această linie, fiindcă la 11 februarie 1866 a avut loc debarcarea domnitorului Cuza. Lucrurile au rămas în acel stadiu. A fost adus Carol, mai întâi ca domnitor, până în 1881, când la 10 mai s-a proclamat România ca regat.
Noi paşi în direcţia dobândirii recunoaşterii autocefaliei
În primul rând, ţara avea nevoie de o constituţie şi o nouă lege organică bisericească. Decretul din 3 decembrie 1864 cuprindea o prevedere care făcuse multe valuri în vremea aceea, şi anume numirea de către domn a ierarhilor. A fost o mişcare puternică în anii următori, pentru a se trece la alegerea ierarhilor şi confirmarea lor de către domn. Deci, mergeau împreună întocmirea unei noi constituţii şi a unei noi legi organice. Constituţia din 1866 are o prevedere semnificativă la situaţia Bisericii. În articolul 21 se spunea: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“. Deci, aceleaşi două idei menţionate mai înainte: unitatea din punct de vedere dogmatic cu Biserica Constantinopolului, iar, pe de altă parte, independenţa din punct de vedere administrativ.
Autocefalia, în sensul în care era ea concepută, însemna mai mult decât autonomie. Ea era sinonimă cu independenţa, dobândită mai întâi pe plan politic, şi mai apoi bisericesc. În proiectul Legii organice dezbătute atunci s-a introdus aceeaşi idee în articolul 2 din proiect. A fost transmis patriarhului Grigorie al VI-lea, care a exprimat aceleaşi obiecţiuni pe care, în timpul lui Cuza, patriarhul Sofronie al III-lea le manifestase. Acesta a fost motivul pentru care Constituţia a fost aprobată cu acea prevedere din 1866, iar Legea Organică a ajuns să fie votată în 1872, dar nu a mai menţionat expres autocefalia BOR. Cu toate acestea, în 3 articole din această lege apare menţionată autocefalia Bisericii noastre (art. 9, 10 şi 12). Legea organică a fost adusă la cunoştinţă de mitropolitul primat Nifon noului patriarh ecumenic Antim al VI-lea, de la care neprimindu-se nici un răspuns, s-a considerat a fi fost acceptată tacit.
După acest moment s-a produs o îngheţare a problemei autocefaliei. Ea a fost reluată în timpul lui Ioachim al III-lea, care şi-a început păstorirea în 1878. Odată cu păstorirea lui Ioachim suntem într-o nouă realitate istorică, după Războiul de Independenţă.
Dobândirea independenţei de stat atrage după sine independenţa bisericească
În 1882, în ziua de 25 martie, Biserica noastră a săvârşit un act foarte important, şi anume sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir. Faptul acesta a dus la al doilea moment de încordare a relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică, trimiţând scrisoare şi mitropolitului primat Calinic Miclescu, prin care reproşau acest gest ca fiind o îndepărtare de la canoane. Au urmat răspunsuri demne din partea Bisericii noastre. Din toamna lui 1884, când a avut loc urcarea pe tronul de la Constantinopol a patriarhului Ioachim al IV-lea, a început o activitate intensă de pregătire, de reluare a problemei autocefaliei, printr-o contactare repetată a Patriarhiei Ecumenice.
În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleanţe pe care le avea Biserica Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă, care să aibă şi confirmarea Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficială de recunoaştere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi s-au întocmit trei documente fundamentale: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori, una către mitropolitul primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D. A. Sturza. Cele trei documente exprimă, într-un cadru solemn, recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice. La 1 mai, în plenul Sinodului nostru, a fost anunţată oficial recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică. Au fost traduse aceste documente şi, în 6 mai, a fost citit Tomosul, iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai a fost trimisă o scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice, pentru gestul recunoaşterii. Toate Bisericile Ortodoxe au fost anunţate că, de acum, Biserica Română este Biserică soră cu cea Ecumenică, iar Sinodul român este Sinod frate cu cel constantinopolitan, în această comuniune a egalilor.
Aceasta a fost calea îndelungată, dar atât de impresionantă pe care Biserica Ortodoxă Română a parcurs-o venind, din veacuri de luminoasă istorie, spre un răstimp de peste două decenii din secolul al XIX-lea, la capătul căruia s-a consfinţit definitiv statutul de Biserică autocefală a Ortodoxiei Româneşti, de la care moment aniversăm, cu înălţare sufletească, în 2010, împlinirea a 125 de ani.
Părinte profesor, când putem spune că începe „procesul“ de afirmare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe româneşti?
În spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde creştinismul s-a aşezat statornic încă din primul veac al erei creştine, adică din secolul I, din epoca apostolică, în secolele următoare s-au constituit eparhii, în special în zona Dunării de Jos. Ele au culminat printr-un moment de organizare a Bisericii din Sciţia Minor, ajunsă la nivel de mitropolie, cu arhiepiscopia Tomisului în fruntea acestei organizări şi care avea un anume fel de autonomie în cadrul organizării din întregul Imperiu Roman de Răsărit. Mai târziu, am putea evoca semnificativ momentul creării, în secolul al XIV-lea, a statelor feudale româneşti, când organizarea bisericească a venit să consfinţească această independenţă statală prin organizarea mitropoliilor în Ţara Românească şi Moldova. După recunoaşterea mitropolitului din Ţara Românească de către Patriarhia Constantinopolului, în deceniile următoare ierarhii munteni au fost numiţi tot de Patriarhia Ecumenică, în condiţiile în care noi aveam o Biserică încă tânără, abia organizată în cadrul noului stat. Chiar de atunci în Moldova s-a dorit foarte mult ca ierarhii de acolo să fie autohtoni. Din această dorinţă s-a născut ulterior mişcarea pentru dobândirea autocefaliei. Patriarhia Ecumenică a recunoscut, în cele din urmă, la începutul secolului al XV-lea, pe ierarhul moldovean Iosif I Muşat, ca prim mitropolit, acesta fiind în funcţie mai dinainte de recunoaşterea sa.
„După 1453, Ţările Române au devenit principalul bastion de apărare a creştinătăţii“
Cum a reuşit Biserica noastră să-şi manifeste autonomia în noul context istoric, având în vedere expansiunea otomană de după 1453?
În secolul al XV-lea s-au produs anumite mutaţii care au dus la creşterea importanţei Ţărilor Române pe plan internaţional în cadrul luptei pentru libertate. În împrejurările expansiunii otomane care a dus la însăşi căderea Bizanţului la 1453, Ţările Române au devenit principalul bastion de apărare a creştinătăţii, a întregii Europe. Am avut şi noi un aşa-zis „război al nostru de o sută de ani“, cum spunea istoricul Constantin C. Giurescu, comparând situaţia de la noi cu Războiul de 100 de ani din vestul Europei, referindu-se la lupta pentru apărarea libertăţii.
Până când s-a instaurat dominaţia otomană asupra Ţărilor Române, adică până spre jumătatea secolului al XVI-lea, românii au avut independenţă politică, iar după această dată ei şi-au păstrat autonomia. În vreme ce, în secolele următoare, până la Dunăre au fost zone administrate direct de turci sub forma paşalâcurilor, în partea nord-dunăreană Ţările Române au avut continuitate ca viaţă de stat. Faptul fundamental al istoriei noastre medievale începând din secolul XIV-lea până în epoca modernă şi apoi pe întreg parcursul epocii moderne până în ziua de astăzi este continuitatea statului românesc şi, odată cu ea, şi continuitatea vieţii bisericeşti în forme specifice statului, care nu şi-a pierdut niciodată fiinţa şi care a mărturisit în permanenţă, cu consecvenţă şi credincioşie, Ortodoxia. De aceea Biserica noastră a avut mereu o legătură firească cu celelalte Biserici Ortodoxe pe planul dogmatic, al învăţăturii de credinţă.
În acest context, în condiţiile în care patriarhatele din Răsăritul ortodox, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăţi în cadrul stăpânirii otomane, Ortodoxia românească a devenit o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate ţările răsăritene. Această amplă susţinere de către Biserica Românească a întregii Ortodoxii reprezintă expresia însăşi a autocefaliei, căci un asemenea consistent sprijin nu putea să vină din partea unei Biserici fără capacitate de exprimare proprie. Avem, în toată această perioadă, expresii elocvente privind faptul că ierarhii, începând cu mitropoliţii, erau aleşi în ţară şi abia apoi aduşi la cunoştinţa Patriarhiei Ecumenice, doar pentru confirmare. Aceasta este o formă de autocefalie.
Pe parcursul secolelor Evului Mediu, organizările de eparhii s-au făcut ţinând cont de necesităţile locale. Sunt acestea un semn al autocefaliei manifestate timpuriu în Biserica noastră?
Da. Spre exemplu, Episcopiile Râmnicului şi Buzăului au fost create la 1502-1503 în cadrul acelui sobor de la Târgovişte sau de la Mănăstirea Dealu, condus de patriarhul Nifon, acesta fiind invitat ca un conducător al Bisericii din Ţara Românească, nu în calitatea sa de patriarh ecumenic, fiindcă nu mai era în scaun în acel moment. La acel sobor au participat toţi egumenii şi stareţii mănăstirilor din ţară şi boierii, în frunte cu însuşi domnitorul Radu cel Mare. De asemenea, crearea, mai târziu, a Episcopiilor Huşilor şi Argeşului a fost gândită şi realizată în Biserica Moldovei şi cea a Ţării Româneşti.
Un alt fapt semnificativ: faţă de teritoriile de la sud de Dunăre, unde turcii nu acceptau construirea de biserici cu turlă, ele trebuind să fie, în general, joase, ba chiar uşor îngropate, pentru a nu concura cumva geamiile musulmane, la noi tot timpul bisericile au fost construite cu turlă, şi nu doar biserici mici, ci şi unele de mari dimensiuni pentru vremea aceea, adaptate unor funcţiuni specifice. Astfel, Biserica „Sfântul Nicolae“ - Domnesc de la Curtea de Argeş era una foarte spaţioasă pentru mijlocul secolului al XIV-lea. Acelaşi lucru se poate spune despre Catedrala mitropolitană din Târgovişte, înălţată de Sfântul Voievod Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea, ea putând cuprinde cvasi-totalitatea populaţiei capitalei Ţării Româneşti. De asemenea, de mari dimensiuni era, ca lăcaş mănăstiresc, biserica Mănăstirii Neamţ, ctitorită în 1497 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.
Stilurile ştefanian şi brâncovenesc - elemente de autonomie în arhitectura ecleziastică românească
În cultura şi arta sacră de la noi există elemente specifice româneşti. Vorbiţi-ne despre stilurile care marchează o autonomie privind arta bisericească din Evul Mediu românesc.
În Ţările Române s-au constituit o arhitectură şi o artă sacră cu trăsături specifice care s-au inspirat în primele veacuri medievale din anumite orizonturi culturale, fie din mediul constantinopolitan, fie din cel al Serbiei. Mai târziu au fost şi alte influenţe (în timpul domniei lui Vasile Lupu - stilul armeano-georgian sau chiar barocul), toate topite într-o sinteză specific românească, unde elementul tradiţional prevalează. Formele de exprimare cele mai strălucite ale artei ecleziastice româneşti sunt: stilul ştefanian în Moldova, stilul epocii clasice moldoveneşti, unde elementele alogene asimilate sunt de provenienţă gotică, şi stilul brâncovenesc în Ţara Românească, unde barocul joacă rolul goticului de înainte. Aici se creează sinteza extraordinară a artei brâncoveneşti, devenită mai târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, stilul neo-românesc. Acestea sunt elemente care scot în evidenţă personalitatea distinctă a Ortodoxiei româneşti, autonomia de care vorbim.
Un alt element care întăreşte ceea ce am spus mai sus este susţinerea, prin cărţile tipărite, a Ortodoxiei de pretutindeni. Noi am avut un tipar cu multe cărţi care nu erau destinate doar uzului intern, ci servea nevoilor credincioşilor din afara ţării noastre, celor de limbă slavă şi greacă. La Mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi a funcţionat o tipografie în limba greacă, în special pentru nevoile credincioşilor greci aflaţi sub dominaţie turcească. În Ţara Românească, mitropolitul Antim Ivireanul tipărea cărţi în limba greacă, arabă, georgiană, trimiţând până şi tipografie în Antiohia şi Georgia.
Pe de altă parte, au fost momente în care la noi s-au discutat problemele importante privind învăţătura de credinţă ortodoxă. Să ne aducem aminte, spre exemplu, de Sinodul de la Iaşi din 1642, când a fost studiată Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă, adoptată apoi în întregul Răsărit ortodox.
Lumea ortodoxă a fost sprijinită de Biserica din Ţările Române şi pe plan economic, financiar. Ne întoarcem la epoca lui Vasile Lupu, care a plătit datoriile Patriarhiei Ecumenice, urmare a cărei binefaceri Moldova a primit moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Timp de mai multe secole, numeroase aşezăminte religioase de la noi au fost închinate la Locurile Sfinte şi ele au susţinut economic Patriarhiile de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, precum şi aşezămintele monahale din Grecia, de la Muntele Athos, din Ţara Sfântă şi din alte părţi ale Ortodoxiei.
Apoi, mitropolitul Varlaam, din vremea lui Vasile Lupu, a fost chiar unul dintre candidaţii la scaunul de patriarh ecumenic. Iar, în 1643, patriarhul Ierusalimului, Teofan, aflat în vizită prin părţile noastre, împreună cu alţi ierarhi din ţară au sfinţit Sfântul şi Marele Mir, care este un moment deosebit de semnificativ pentru ceea ce însemna Biserica din Ţara Moldovei în acea vreme.
O altă lucrare sfântă care dovedeşte autonomia Bisericii din Ţările Române este canonizarea de sfinţi.
Aici avem exemplul Cuviosului Nicodim de la Tismana, considerat sfânt încă din perioada Evului Mediu. Ştim apoi de canonizarea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, consfinţită la Curtea de Argeş prin aducerea moaştelor sale de la Athos de către domnitorul Neagoe Basarab, în 1515. La fel s-au petrecut lucrurile cu constituirea tradiţiei legate de canonizarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, a cărui canonizare s-a consfinţit în părţile noastre. Tot ţinând de autocefalie sunt elementele constitutive care se referă la cultul, cinstirea deosebită pentru sfinţii ale căror moaşte au fost aduse pe teritoriul ţării noastre, unele dintre ele rămânând aici. Putem aminti astfel pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Filofteea, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou de la Basarabi, adus în 1774 în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, Sfântul Grigorie Decapolitul, care din Evul Mediu are moaştele la Mănăstirea Bistriţa. Toate vorbesc despre o viaţă bisericească extrem de bine organizată, o trăire neabătută întru învăţătura ortodoxă, o comuniune frăţească permanentă cu celelalte Biserici Ortodoxe.
Unirea Principatelor Române a deschis un nou orizont organizării bisericeşti
Conturaţi cadrul istoric al obţinerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române!
Unirea Principatelor Române, realizată în 1859, a fost premisa şi cadrul aspiraţiei spre o organizare bisericească pe un plan superior. Pentru că este bine ştiut faptul că organizarea bisericească s-a adaptat celei de stat. Realizarea Unirii Principatelor aducea cu sine, în chip imperios, şi necesitatea unei reorganizări a Bisericii, care avea două mitropolii în cele două ţări, care trebuiau aduse împreună într-o structură unitară în cadrul noului stat. Domnitorul Alexandru I. Cuza şi guvernele care au urmat îndată după anul 1859 nu au avut răgazul aplecării asupra unificării structurii organizatorice bisericeşti. Au fost mai presante unificarea administrativă şi recunoaşterea internaţională a noului stat.
În a doua parte însă a domniei lui Cuza, odată cu aprobarea Legii secularizării averilor mănăstireşti, această problemă a unificării sinodale şi a autocefaliei devenise o chestiune la ordinea zilei, care se aştepta a fi rezolvată. La începutul anului 1864, s-a elaborat un proiect de nouă lege privind unirea şi organizarea bisericească.
„Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină“
Patriarhia Ecumenică a fost înştiinţată de faptul că se intenţiona elaborarea unui proiect de lege sinodală. Asociat faptului că în 1863 fusese luată măsura secularizării averilor mănăstireşti, acest proiect a devenit odată în plus un punct sensibil pentru Constantinopol, care a adoptat o poziţie destul de rigidă, refractară faţă de acest deziderat, din cauza intenţiei de a-şi menţine, în continuare, controlul asupra Bisericii din teritoriile româneşti. În 3 decembrie 1864, acest proiect a fost, însă, adoptat sub titulatura de Decretul Organic nr. 1.703, pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, şi promulgat de domnitor la 6 decembrie. În acest decret era inserată, în articolele 1, următoarea prevedere fundamentală: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în ceea ce priveşte organizarea şi disciplina“. Iar în articolul 3 se stipula că: „Sinodul General al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului“. Acestea sunt cele două idei principale care au stat în cele din urmă la temelia autocefaliei aşa cum a fost ea consfinţită în 1885, dar pe care o vedem deja pusă în proiect şi adoptată în lege încă la 1864.
Este, aşadar, o perioadă de peste două decenii, timp în care au durat aceste tratative până la recunoaşterea oficială, dar autocefalia, din punctul nostru de vedere, era considerată un fapt existent şi care nu trebuia decât să fie consfinţit de Patriarhia Ecumenică. Decretul Organic din 1864, supranumit, într-un context mai larg, Legea Sinodală, este temeiul pe care s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din Moldova şi Ţara Românească şi care a creat condiţiile ca, în fruntea Bisericii, încă din vremea lui Cuza, să fie aşezat un mitropolit primat. Mitropolitul Ţării Româneşti de la Bucureşti a devenit, din acel moment şi până la ridicarea BOR la rang de patriarhat, mitropolit primat. În cazul nostru este vorba de Nifon, care-şi începuse păstorirea la 1850 şi care a fost primul mitropolit ce a purtat, prin ordonanţă domnească, titlul de „primat al României“, de la 11 ianuarie 1865 până în 1875. Conţinutul acestui decret organic a fost făcut cunoscut şi Patriarhiei Ecumenice, care l-a primit în februarie 1865, urmând o reacţie destul de dură, acesta fiind un moment tensionat în relaţiile interbisericeşti.
Scrisoarea trimisă de Sinodul convocat la Constantinopol era nefavorabilă Bisericii noastre. Sinodul Bisericii noastre a discutat această scrisoare la 23 octombrie 1882.
Nu s-au mai putut continua demersurile pe această linie, fiindcă la 11 februarie 1866 a avut loc debarcarea domnitorului Cuza. Lucrurile au rămas în acel stadiu. A fost adus Carol, mai întâi ca domnitor, până în 1881, când la 10 mai s-a proclamat România ca regat.
Noi paşi în direcţia dobândirii recunoaşterii autocefaliei
În primul rând, ţara avea nevoie de o constituţie şi o nouă lege organică bisericească. Decretul din 3 decembrie 1864 cuprindea o prevedere care făcuse multe valuri în vremea aceea, şi anume numirea de către domn a ierarhilor. A fost o mişcare puternică în anii următori, pentru a se trece la alegerea ierarhilor şi confirmarea lor de către domn. Deci, mergeau împreună întocmirea unei noi constituţii şi a unei noi legi organice. Constituţia din 1866 are o prevedere semnificativă la situaţia Bisericii. În articolul 21 se spunea: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“. Deci, aceleaşi două idei menţionate mai înainte: unitatea din punct de vedere dogmatic cu Biserica Constantinopolului, iar, pe de altă parte, independenţa din punct de vedere administrativ.
Autocefalia, în sensul în care era ea concepută, însemna mai mult decât autonomie. Ea era sinonimă cu independenţa, dobândită mai întâi pe plan politic, şi mai apoi bisericesc. În proiectul Legii organice dezbătute atunci s-a introdus aceeaşi idee în articolul 2 din proiect. A fost transmis patriarhului Grigorie al VI-lea, care a exprimat aceleaşi obiecţiuni pe care, în timpul lui Cuza, patriarhul Sofronie al III-lea le manifestase. Acesta a fost motivul pentru care Constituţia a fost aprobată cu acea prevedere din 1866, iar Legea Organică a ajuns să fie votată în 1872, dar nu a mai menţionat expres autocefalia BOR. Cu toate acestea, în 3 articole din această lege apare menţionată autocefalia Bisericii noastre (art. 9, 10 şi 12). Legea organică a fost adusă la cunoştinţă de mitropolitul primat Nifon noului patriarh ecumenic Antim al VI-lea, de la care neprimindu-se nici un răspuns, s-a considerat a fi fost acceptată tacit.
După acest moment s-a produs o îngheţare a problemei autocefaliei. Ea a fost reluată în timpul lui Ioachim al III-lea, care şi-a început păstorirea în 1878. Odată cu păstorirea lui Ioachim suntem într-o nouă realitate istorică, după Războiul de Independenţă.
Dobândirea independenţei de stat atrage după sine independenţa bisericească
În 1882, în ziua de 25 martie, Biserica noastră a săvârşit un act foarte important, şi anume sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir. Faptul acesta a dus la al doilea moment de încordare a relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică, trimiţând scrisoare şi mitropolitului primat Calinic Miclescu, prin care reproşau acest gest ca fiind o îndepărtare de la canoane. Au urmat răspunsuri demne din partea Bisericii noastre. Din toamna lui 1884, când a avut loc urcarea pe tronul de la Constantinopol a patriarhului Ioachim al IV-lea, a început o activitate intensă de pregătire, de reluare a problemei autocefaliei, printr-o contactare repetată a Patriarhiei Ecumenice.
În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleanţe pe care le avea Biserica Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă, care să aibă şi confirmarea Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficială de recunoaştere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi s-au întocmit trei documente fundamentale: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori, una către mitropolitul primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D. A. Sturza. Cele trei documente exprimă, într-un cadru solemn, recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice. La 1 mai, în plenul Sinodului nostru, a fost anunţată oficial recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică. Au fost traduse aceste documente şi, în 6 mai, a fost citit Tomosul, iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai a fost trimisă o scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice, pentru gestul recunoaşterii. Toate Bisericile Ortodoxe au fost anunţate că, de acum, Biserica Română este Biserică soră cu cea Ecumenică, iar Sinodul român este Sinod frate cu cel constantinopolitan, în această comuniune a egalilor.
Aceasta a fost calea îndelungată, dar atât de impresionantă pe care Biserica Ortodoxă Română a parcurs-o venind, din veacuri de luminoasă istorie, spre un răstimp de peste două decenii din secolul al XIX-lea, la capătul căruia s-a consfinţit definitiv statutul de Biserică autocefală a Ortodoxiei Româneşti, de la care moment aniversăm, cu înălţare sufletească, în 2010, împlinirea a 125 de ani.
0 Responses to Drumul Bisericii Ortodoxe româneşti, până la autocefalie