BLOGUL PENTRU SUFLET

Despre dragoste, cu Costion Nicolescu

- Doctor in teologie la Institutul de Teologie Ortodoxa Saint Serge din Paris, cercetator la Muzeul Taranului Roman, unde i-a fost colaborator apropiat lui Horia Bernea, Costion Nicolescu e si autor a numeroase carti de interes crestin, scrise cu mult rafinament si delicatete. Ortodox nu doar in cuvinte, ci si in traire, a acceptat sa stam de vorba la ceas de taina, despre dragoste, iubire, casatorie si miracolul intalnirii dintre doi oameni -

O boala de sorginte divina

- In ultima vreme, revistele de psihologie si presa, in general, trag semnale de alarma legate de actul casatoriei, considerat depasit, in conditiile lumii de azi. Dvs. aveti un mariaj exemplar, de aproape 40 de ani. Va mai amintiti ceva din starea de indragostit?

- Indragostirea este, cel mai adesea, starea de pornire a iubirii, starea suprema de traire a ei. Este aprinderea fulminanta a unei combustii interioare, una totala. Devii para de foc. Ca orice foc, aceasta stare trebuie insa intretinuta, trebuie sa pui mereu vreascuri pe foc! Indragostirea adevarata, fireasca, curata, reprezinta, in mod cert, o spiritualizare accentuata a fiintei, chiar si in conditii de cultura mai precara. Indragostirea inseamna si sete continua si de neostoit de contopire totala, cu precadere sufleteasca. Pentru ca focul iubirii adevarate, curate, pune o surdina naturala si binefacatoare pe dorinta invadatoare (astazi atat de distructiv acaparatoare) a sexualitatii. Pe de alta parte, indragostirea este si un soi de bolire, ea aducand o vadita suferinta, prin jindul pe care-l provoaca si care este aproape imposibil de ostoit. Dar ea are nevoie de o anumita distantare spatiala. Doi magneti, cu polii lor complementari, plus si minus, sunt intr-o tensiune maxima atunci cand sunt in proximitate, dar nu se ating. Trebuie, totodata, observat cum aceasta ardere maxima, totala, nu poate fi decat una cu intermitente. Omul nu are puterea sa traiasca continuu pe culmi atat de inalte, la tensiuni atat de intense. E ca si atunci cand ataci marile piscuri montane. Urci, cuceresti, te bucuri, dar apoi trebuie sa cobori, altfel te asfixiezi. Totul este ca sa te intorci pe acele piscuri cat mai des si cu aceeasi intensitate a trairii, cu aceeasi putinta a bucurarii. Indragostirea este, pana la urma, o stare profund mistica. Te afli "sub pecetea tainei"! Taina celuilalt, dar si propria-ti taina, o taina ce nu poate fi simplu explicata pana la capatul ei. Si te mai afli, in chip clar, simtit, mai aproape de Dumnezeu, indiferent de cat de mult constientizezi acest lucru.


Spuma zilelor

- Cum ati stiut ca sotia dvs., Maria, este omul cu care vreti sa ramaneti toata viata?

- Cateodata, imi vine sa cred ca oamenii sunt ca elementele din tabloul lui Mendeleev, unele au valente care le permit o mare capacitate de combinare cu alte elemente, altele, dimpotriva, sunt aproape inerte (si se numesc "nobile"). Sigur, sunt si multe situari intermediare. Eu imi apar ca un amestec bizar intre cele din prima si ultima grupa, fara ca asta sa dea o medie. Maria, in schimb, poate fi pusa clar in grupa elementelor "nobile", care nu pot avea decat o singura posibilitate de combinare si aceea satisfacuta cu multa dificultate, cu o extrem de mare exigenta. Este genul romantic, pasional, absolutist, care crede numai si numai in povestea unica de dragoste dintr-o viata.

Ca sa revenim la intrebarea dumneavoastra, as spune ca nu stiu cand am simtit ca ea trebuie sa fie sotia mea. Constiinta acestei conditii a venit treptat, oarecum de la sine. Mult timp nu ne-am prea gandit la conditia de sot si de sotie. Eram inca in aceea de iubit si iubita! Pur si simplu, ni se parea o stare normala aceea de a fi impreuna si o simteam a fi potrivita pentru totdeauna, fara a face prea multe reflectii asupra acestui fapt. Dar in primavara anului 1971, avand cateva zile libere, m-am gandit sa ma duc pentru zilele de Pasti la manastirea Putna. Asta nu tinea de credinta mea, pe atunci relatia mea cu Biserica fiind ca si inexistenta. Era o chestie de romantism. Dar la Putna, dupa doua zile, mi s-a facut deodata urat. Era o vreme rea, nu pricepeam nimic din cele ale Bisericii, satul forfotea si se pregatea de sarbatoare, iar eu nu ma regaseam in tot ceea ce se petrecea in jurul meu. Deodata, ma apasa singuratatea si mi s-a facut tare, tare dor. Era Sambata Mare. Seara am luat trenul spre Bucuresti. Dimineata, cand am ajuns, m-am dus, asa murdar de pe drum si obosit, direct la Maria acasa, ca sa ciocnesc cu ea un ou, primul ou rosu, si sa-i spun Hristos a inviat! Nu stiu cum s-a facut, dar, ca de la sine inteles, din dimineata aceea am ramas la ea, cu parintii ei. M-am mai dus acasa numai ca sa-mi mai iau din lucruri. Maica-mea, Dumnezeu s-o ierte, nu intelegea ce se intampla, dar nu indraznea sa ma descoasa. La randul meu, abia dupa inca un timp, am prezentat-o, in sfarsit, parintilor mei. Culmea este ca desi foarte traditionalisti, atat parintii mei, cat si ai ei s-au impacat pana la urma cu situatia, realizand, probabil, ca este ceva adevarat, nu pasager. Sufereau, desigur, pentru iregularitatea situatiei, care-i punea intr-o pozitie stanjenitoare in fata rudelor, a prietenilor, a cunoscutilor... Cu timpul, la vremea lor, toate s-au adaugat. Retroactiv, se poate spune ca totul a fost anapoda. Dar se explica prin teribilismul nostru (de altfel, unul inocent si simpatic!) si prin lipsa de legatura cu Biserica.

Am trait in continuare ca doi studenti care-si traiesc studentia, fara sa acorde prea mare atentie zilei de maine. Se amestecau frumos un orizont al lui "pentru totdeauna" cu un altul al lui carpe diem. Ce-i drept, eram protejati, ca sa nu spun rasfatati, de socrii mei, oameni extrem de cumsecade si care m-au indragit imediat. Si cred ca asa am tinut-o in mare masura pana la venirea copiilor. Apoi, incet, incet, ne-am regularizat statutul relatiei. Mai intai, in toamna aceluiasi an, ne-am logodit in taina, singuri, singurei, la Manastirea Neamt (romantism!), la al carei arhondaric trasesem pentru doua nopti. Acum mi se pare putin bizar, dar in momentul acela, statutul de logodnici tainici ni se parea cat se poate de potrivit, de romantic si de suficient. In vara anului urmator (1972), ne-am casatorit la sfatul popular, pentru onoarea si linistea parintilor (conventionalism!). In sfarsit, dupa ce am ajuns in Biserica, gratie poetului Ioan Alexandru, ne-am casatorit si religios (punere in randuiala!), fara tam-tam, numai in prezenta nasilor, a parintilor si a doi prieteni. Dar era deja luna ianuarie a anului 1975! Au venit copiii, responsabilitatile si implicatiile au devenit, brusc, mult mai mari, si familia s-a pus la drum de la sine, fara sa ne facem nici o constructie mentala prealabila. Maria a fost totdeauna factorul dinamic in familia noastra, cea luptatoare, cea care se zbate, care si-a asumat in mai mare masura responsabilitatile imediate, de zi cu zi, prin care se construieste, atat de dificil uneori, educatia unor copii. Eu am luat mai mult "spuma zilelor"...

Izvoarele bucuriei

- Intr-una din cartile dumneavoastra vorbiti despre insemnatatea sarbatorii in viata omului de odinioara. E importanta ideea de sarbatoare si in casnicie? Exista un ritual al iubirii care pastreaza sentimentele proaspete?

- Ritualul este important intr-o anumita masura, dar mai important este continutul de traire. Ritualul este cadrul, dar conteaza ce pui in acest cadru. Cadrul este facut numai ca sa sublinieze, sa scoata in valoare. Dar ca sa scoti in valoare, trebuie mai intai sa detii acea valoare.
Nu cred ca pentru iubire este nevoie de ritualuri. Iubirea adevarata desfida ritualul. Are un grad mare de spontaneitate, de inventivitate. Singurul ei ritual este poezia, cu extraordinara ei putere de penetrare nedistructiva a tainei, cu imensa ei putinta de exprimare.

Este importanta, in schimb, "impreuna" alaturi de evenimente existentiale si culturale, sa ai cam aceleasi surse ale bucuriei, la care sa revii in mod constant. In aceasta directie, te poate ajuta, indeosebi, Biserica. Ea aseaza in tine un corect sistem de valori, care este bun pentru aceasta lume, dar care si transcende acestei lumi, care-ti ofera posibilitatea unor insotiri ingeresti. Si-ti mai ofera Biserica si acel punct de sprijin spiritual, capabil sa-ti reechilibreze fiinta tocmai atunci cand este mai gata sa se prabuseasca.

Credinta e foarte importanta intr-o casnicie, e o sursa inepuizabila de echilibru si intelepciune. Mersul la biserica duminica de duminica si la marile sarbatori inseamna o impreuna traire la cotele spirituale cele mai inalte, care te leaga temeinic de celalalt. La inceputurile vietii noastre in Biserica, ni s-a spus ca e foarte important ca macar seara sa fie stransa, impreuna, la rugaciune, toata familia. O vreme, am facut asta, apoi ne-am delasat si lucrul acesta s-a reflectat negativ, printr-o evidenta risipire. Apoi, un rol binefacator l-au jucat prietenii nostri, care sunt toti de o prea-aleasa calitate sufleteasca si intelectuala. Sunt cam toti veniti, direct sau indirect, in urma intrarii noastre reale in Biserica. Nu mi-am cercetat dosarul de Securitate, dar sunt absolut sigur ca nici unul dintre prietenii mei nu figureaza acolo. Prietenii iti dau farmecul vietii, fac sa nu te simti ca o frunza in vant si te pot ajuta in momente de restriste sufleteasca, prin simpla lor existenta, fara gesturi spectaculoase. In preajma lor, te simti ocrotit, protejat. Si cu rost.
Dincolo de toti acesti piloni mari (Biserica, cultura, prietenii), nu trebuie neglijate nici micile gesturi din viata de zi cu zi. In fapt, numai aparent mici. Ele pot fi discrete si diafane, marturisitoare si purtatoare de dragoste si tandrete. O privire duioasa, adierea unei mangaieri, un zambet plin de intelegere pot sa te incarce binefacator. Pentru mine, insa, gestul cel mai extraordinar este tinerea de mana. Mi se pare, intr-un fel, chiar mai mult decat imbratisarea. Imbratisarea blocheaza oarecum, chiar daca frumos, necesar, incurajator, odihnitor. Tinerea de mana presupune insa miscare, impreuna inaintare libera, explorarea lumii alaturi de celalalt, intr-o impreuna simtire. Bineinteles, toate aceste gesturi desfid si exclud orice formalism, in ele trebuie sa se simta implicarea de profundis. In plus, ele il lasa pe cel caruia ii sunt adresate, intr-o mai mare libertate decat marile fapte. Acestea, necesare si ele la anumite momente de restriste, pot adesea sa copleseasca prin anvergura lor, presupunand o reciprocitate de care nu esti totdeauna capabil.

- Vorbeati de mersul la biserica. Conteaza prezenta lui Dumnezeu si in ecuatia iubirii?

- Prezenta lui Dumnezeu conteaza in orice situatie, dar cu atat mai mult in iubire. Si asta, indiferent de gradul de credinta al fiecaruia. Oare nu este Hristos acela despre care Apostolul Ioan a spus repetat: "Dumnezeu este iubire"? Sigur, ne putem intreba, in continuare, la ce fel de iubire ne referim. Eu am invatat de la un bun prieten, minunatul Parinte Pavel Florenski, ca exista mai multe tipuri de iubire: eros, philia, stergein, agape. Erosul nu trebuie sa lipseasca dintr-o legatura de cuplu si trebuie sa-si gaseasca exprimari cat mai convingatoare. Dar nu trebuie sa fie predominant. Dupa mine, orice legatura buna se cere sa sfarseasca in prietenie (philia), care reprezinta maximum de relatie umana care se poate crea. Este situatia cea mai fericita. Este drept ca, de multe ori, casatoriile conduc la o relatie de iubire intre soti de tipul iubirii intre rude de sange de gradul intai (stergein), iar acest lucru le face destul de solide, de stabile, chiar daca nu suficient de fermecatoare. Pentru mine, de mult, mult timp, legatura cu Dumnezeu e esentiala. Nu pot concepe viata fara El, chiar daca momente de indoiala si de ezitare pot sa mai apara. N-a fost totdeauna asa. Noi am ajuns relativ tarziu la credinta. Sigur, chiar daca nu-L intalnisem pe Dumnezeu, in sensul ca nu eram constient de prezenta Lui, Il simteam la orizontul fiintei mele, Il asteptam intr-un fel. Relatia omului si omenirii cu Hristos este una cu totul si cu totul extraordinara, o relatie de iubire intensa, ardenta, nuptiala, de tipul Mire - mireasa.
La inceput, ignoranti intru cele ale Bisericii si refractari la conventiile societatii, ne eram oarecum suficienti noua insine. Erau anii '70, cu existentialismul lor, si ni se parea ca n-avem nevoie de nici un act si de nici un ritual, ca, oricum, ne vom iubi vesnic, fara intermedieri sau consfintiri, care ni se pareau burgheze si superflue. De abia dupa vreo patru ani de cand stateam impreuna, cand am descoperit cu adevarat Biserica si am inceput sa intram si noi in randuiala, ne-am cununat si religios. Bine, nu trebuie absolutizata nici casnicia. Dupa cum ne invata Hristos, casnicia nu va persista in Imparatia cerurilor, acolo nu vom mai fi nici insurati, nici neinsurati. Ea este foarte importanta, insa, pentru ca aici, pe pamant, sa ne fim unul altuia de ajutor. Ne insotim pentru a ajunge mai usor la Dumnezeu, pentru a inainta catre El, pentru a reusi impreuna un spor de purificare si de transparenta pentru lumina dumnezeiasca. In viata, credinta ti-e ca o balustrada de care poti intinde mana sa te apuci la nevoie, chiar daca nu te tii tot timpul de ea. Ajutorul lui Dumnezeu este vital, numai ca daca-l vrei, trebuie mai intai sa ti-l iei aproape, sa-l iei insotitor. Dar insotirea lui Dumnezeu se materializeaza in parte prin insotirea cu un om al lui Dumnezeu, cu un duhovnic bun, unul comun pentru cei doi soti, care, prin anvergura lui duhovniceasca sa-ti impuna ca de la sine o buna conduita, iar prin rugaciunile lui sa se faca ascultat de Dumnezeu pentru nevoile tale.

- Orice casnicie are incercarile ei, care pe unii ii dezarmeaza. Dumneavoastra cum le-ati depasit?

- Casnicia e un drum cu multe si grele incercari. Bine spune Biserica, in slujba de cununie, ca o casnicie inseamna si mucenicie. Numai ca lumea nu prea este atenta atunci, ia totul in usor, ca pe o simpla metafora. Or, nu este deloc asa. Poate fi privita casnicia si ca un sir de crize ce trebuie depasite. Sunt in decursul ei perioade mai prospere si perioade de recesiune din punct de vedere al relatiei. Momentele dificile nu pot fi depasite decat cu multa, multa, rabdare. Capacitatea de a rabda e foarte importanta. Foarte adesea ne-o pierdem, considerand, mai pe drept sau mai pe nedrept, ca suntem justificati s-o facem. Este necesar un efort sustinut de ambele parti. Fiecare are nevoie de ocrotirea celuilalt, sa nu se expuna reciproc. Celalalt trebuie ocrotit mai intai de tine, de judecatile tale, de culpabilizarile tale, de mofturile tale, de egoismele tale, de comoditatile tale... Apoi, se cere protejata atat intimitatea fiecaruia, cat si a cuplului. Sunt taine care sunt ale lui si numai ale lui.

Un moment delicat il reprezinta si aparitia copiilor. Ei isi cer locul lor, si inca nu orice loc, ci unul principal, central. In felul acesta, ei creeaza o mica bresa intr-un cuplu preocupat pana atunci numai de propria iubire si de reciproca oglindire. Se produce o reasezare, nu numai a spatiului fizic, dar si a celui sentimental. Atentia parintilor, pana ieri numai iubiti, unul fata de altul, slabeste in mod inevitabil. Ei sunt acum concentrati mai mult asupra minunii care a aparut in viata lor. Totul este ca aceasta slabire sa nu fie exagerata, ca lucrurile sa se reechilibreze convenabil. Indeosebi sotiile, cand instinctul matern functioneaza bine, sunt absorbite de copi, mai mult decat tatii. Sotia mea e o fire mult mai voluntara decat mine, cu o capacitate de jertfa extraordinara, gata sa-si dea viata pentru copii. Copiii sunt ceva extraordinar si prezenta lor ar trebui sa conduca la surmontarea oricarei crize, sa merite a purta o casnicie, chiar si in conditii mai putin prielnice.

Mai apasa, de multe ori, casnicia, si o uzura pe care o produce viata. Se munceste adesea mult. Unele munci sunt dure, cer un efort nervos teribil. Problema este ca, apoi, cel in cauza fie se descarca nervos acasa, ori nu mai este capabil sa-si pastreze capacitatea de prezenta sufleteasca. Este un lucru de inteles pana la un punct, dar care ar trebui sa fie evitat. Timpul petrecut impreuna, neafectat de treburi casnice, scade dramatic. Intensele trairi comune care alimenteaza iubirea si buna intelegere se raresc. Ma uit si la noi. Sotia mea munceste foarte mult, adesea ajunge acasa tarziu, in noapte, mult prea obosita ca sa mai facem ceva important impreuna. Ba, si atunci, pe mine ma gaseste cu nasul bagat in calculator, absorbit de lucrul la cine stie ce text. Salvarea vine acum de la nepoti. Ei reusesc, in vacante si minivacante, sa ne determine sa lasam orice treburi deoparte si sa petrecem cu ei daruindu-ne total, ceea ce ne ofera, de altfel, niste bucurii sufletesti imposibil de descris. O comunicare exceptionala! O redescoperire a vietii, in toata forta puritatii ei originare! Nepotii sunt ceva extraordinar! Pacat ca ii ai de abia cand ajungi spre sfarsitul vietii... Ma bucur enorm de ei, cum nu mi-as fi inchipuit. Ma induioseaza si ma incarca frumos. Pentru mine sunt ceva cu totul miraculos. Sotia mea imi spune si acum: "Ca tata, ai fost de nota 6, ca bunic, insa, iti dau 10!". Eu cred ca exagereaza cu un punct, si colo, si colo.

Modificari de peisaj

- Multe casnicii se confrunta cu inertia, cu blocaje ce anuleaza emotia. Exista vreun leac?

- In general, inertia are un rol rau, conducand la blazare, dar alteori, poate avea si un rol benefic, de conservare temporara, de transbordare pana la momentul cand fiinta reintra intr-o stare de traire mai implicata. Conteaza foarte mult tonul de adresare. Se instaureaza in unele cazuri, ca o obisnuinta paguboasa, un ton de repros permanent. Cu cat esti mai obisnuit cu cineva, cu atat iti reprimi mai putin tendinta de a reprosa. Lucrurile astea uzeaza teribil o relatie, trebuie sa te feresti de ele. Ai o mare satisfactie atunci cand reusesti sa ai rabdare pana la capat, sa suporti chiar si ceva ce tie ti se pare nedrept, o vorba aiurea, o acuzatie, doar de dragul linistii, ca sa se potoleasca lucrurile. Daca vrei sa fie bine, daca il iubesti pe celalalt, mai lepezi de la tine, mai lasi din ale tale. Iertarea reciproca face bine. Dar mai mult decat sa-l ierti pe celalalt, conteaza sa incerci sa il intelegi si sa nu ii ceri sa fie ca tine.

Se mai greseste, adesea, intr-o casnicie, si datorita urmatorului fapt. Celalalt iti devine intr-un fel atat de interior, incat il neglijezi, asa cum te neglijezi pe tine, adica nu-l mai realizezi ca fiind altul. Pe un parcurs care poate deveni monoton la un moment dat, atentia ta sentimentala poate fi rapita de cineva care trece intr-un fel anume prin peisajul tau sufletesc. Cineva iti starneste o simpatie, naste in tine bucurie si dorinta de comunicare, iti trezeste fiinta din amorteala de moment. Imprejurarile astea sunt vazute ca negative.

Dar daca eu lansez un semnal care face bine, care aduce tandrete si afectiune cuiva, ce e rau in asta? Daca un om e de observat, de ce sa nu-l observi? Fiecare om care ne iese in cale e trimis de Dumnezeu, dar unii, nu se stie prea bine de ce, ni se par mai incarcati cu un mesaj adresat anume noua si asta ne obliga, intr-un fel. Trebuie sa ne fim unii altora, nu sa trecem unii pe langa altii nepasatori! Mai ales cand detectam singuratati mortale. Caci, chiar si in aceasta imbulzeala excesiva a lumii contemporane, foarte multa lume sufera de insingurare. Totul este ca incercand sa stingi o insingurare, sa nu nasti alta, a cuiva fata de care esti mai responsabil...
Pe de alta parte, fiinta ta raspunde la anumiti stimuli, dincolo de vointa si ne-vointa ta, stimuli de care are nevoie, probabil, subteran, instinctiv, ca sa-i potenteze intr-un moment sau altul trairea, inflacarand-o. Te aprinzi, dar focul care nu este bine temperat, stapanit, poate deveni periculos, poate sa te parjoleasca pe tine, dar si pe cel de langa tine, ceea ce este mai grav. (Eu ma refer, aici, numai la tipul de relatii care se numesc, indeobste, "platonice". Celelalte intra intr-un alt domeniu, care mi-e strain si despre care n-as sti sa vorbesc.) De ce apar toate acestea, pe care le-as numi "mici derapaje"? Mici derapaje, dar care pot conduce, daca nu esti atent, la grave si nedorite iesiri in decor. De foarte multe ori, nu poti sa-ti raspunzi nici tie insuti de ce, fiindca nu te cunosti suficient, numai Dumnezeu te cunoaste. Daca o luam pe calea Bisericii, spui ca a fost o ispita, ca ai avut o pornire, ca a lucrat diavolul, si cu asta ai lichidat problema. E un raspuns care nu satisface deplin...

Biserica accepta un fel de conditie de proprietate a sotului, unul asupra altuia. In slujba cununiei, se spune ca barbatul si femeia lui urmeaza sa fie un singur trup. Dar nu se spune si un singur suflet! Atunci n-ar mai fi comunicare. Pe trup poti fi proprietar, dar pe suflet nu se poate. Sufletul zburda, cateodata curat, frumos, cateodata putin aiurea, vinovat. Granita intre sublim si pacatos e uneori foarte fragila si poate deveni volatila. E nevoie de o exigenta de sine adecvata, ca sa te afli de partea cea buna. Si nu numai dintr-o onestitate fata de celalalt, dar si dintr-una salvatoare fata de tine. As mai adauga ca amintirile pot avea un rol benefic intr-o casnicie. Nu in sensul de "a trai din amintiri", ci in acela de a (re)gasi in ele momentele cele mai bune ale istoriei comune, acele vechi valori comune, capabile sa reaprinda focul care, la un moment dat, nu mai mocneste.

- Cum se explica, oare, asteptarea asta continua, faptul ca unii oameni, desi si-au gasit perechea, nu se opresc din cautare?

- In primul rand, este vorba daca au gasit cu adevarat sau, de fapt, nu au gasit. In continuare, sunt multe situatii posibile. Sunt oameni care nici nu tin sa gaseasca ceva, le place consumul perpetuu de "aventuri", statutul de vanatori care vor sa incrusteze cat mai multe trofee pe rabojul lor. Ei sunt sclavii erotismului si ai orgoliului propriu. Pedeapsa, pe care probabil ca n-o resimt mult timp, este ca la ei totul ramane in coordonate cantitative. Or, iubirea nu tine de cantitate.

Se mai poate intampla ceva, indeosebi la cei cu o constructie real poetica. Anume, ca dincolo de implinirea conjugala din aceasta lume, sa persiste in ei, mereu deschis, si un orizont de asteptare poetic. Intr-un fel, aproape fiecare femeie, dar unele parca cu un mesaj mai accentuat adresat tie, pare sa aduca o marturie tainica despre o femeie oarecum ideala, princeps, care nu poate fi complet intrupata de o femeie din aceasta lume. Ea vine de dincolo de orizontul acestei lumi, parca dintr-un paradis al Poeziei. Si nu este o fata morgana... Ca atare, din cand in cand, ca o pasare dupa un zbor lung, asteptarea unui om cu o astfel de fire poposeste pe o fiinta sau alta, fara ca aceasta sa reprezinte dorinta unei alte impliniri, a unei inlocuiri. Este o odihna nelinistita care nu dureaza prea mult... Nu intra in joc astfel de criterii de evaluare. E ca un fel de sol, un ca fel de inger, care nu impieteaza cu nimic asupra legaturii tale definitive din aceasta lume. Ba chiar, bine condusa, ar putea s-o potenteze. Dupa ce mesajul ei a ajuns la destinatar, ca orice sol, dispare, ramanand numai aburul ei si efectele indirecte ale prezentei. Starnirea esentei poetice. Totul este ca aceste miscari sufletesti sa ramana sub control. Sa nu devina pasionale, sa nu duca la cadere in derizoriu... Ceea ce nu este totdeauna usor.

Flori sub zapada

- Exista varste ale dragostei? Ce mai inseamna, dupa 40 de ani, iubirea pentru dumneavoastra?

- Pana la urma, o casnicie poate fi asemanata si cu desfasurarea zilelor in curgerea anotimpurilor. Sunt zile toride, dar sunt si zile de ger naprasnic, de inghet, sunt zile senine, insorite, dar si zile de furtuna (uneori, ca vara, din senin!).

Pe de alta parte, nici anotimpul nostru nu este mereu acelasi. Un om nu poate sa simta si sa se manifeste in acelasi fel pe tot parcursul vietii, dar nici nu poate fi total schimbat, de la o perioada la alta. Intr-un fel, iubeste la fel la 20, ca si la 70 de ani, in alt fel, iubirile acestea se deosebesc destul de tare, printre altele, si datorita gradului de disponibilitate. Iubirea nu lipseste de la nici o varsta. Ponderea si culorile ei sunt diferite de la o varsta la alta. Dar disponibilitatea de iubire ramane. Sunt flori care infloresc primavara devreme, exista flori care infloresc pe parcursul verii, dar sunt si flori foarte frumoase, luminoase, care infloresc toamna tarziu, chiar si dupa ce cade zapada. Numai ca, de la un moment incolo, nu mai vorbim despre iubirea aceea care conduce la legatura pe viata cu cineva, ci de investitii sentimentale mai intense, care, de multe ori, nici nu au nevoie de reciprocitate imediata, sau au nevoie de un alt tip de reciprocitate. Este un alt raport intre cuprins, necuprins si de necuprins! Nivelul trupesc imediat este in cea mare parte abandonat, dar nivelul spiritual e la fel de datator de satisfactie, de vibratie benefica fiintei. O tine in priza, o ajuta sa-si puna probleme in legatura cu sine si, prin ricoseu, in legatura cu cei din jurul ei. Cum am mai spus, pentru aceasta, ca sa nu se rataceasca Calea, este nevoie de ajutorul si asistenta apropiata a lui Dumnezeu. Dar poate ca iubirea tine si de felul in care cel ce iubeste se raporteaza la moarte. La firile poetice, preocuparea fata de moarte e continua, fara a fi morbida. Ele realizeaza mai lesne faptul ca prin iubire poti sa imblanzesti moartea.