BLOGUL PENTRU SUFLET

Măicuţă, cât rezistă un băiat să stea cuminte cu o fată în afară căsătoriei? 1 an, 2 ani, 10 ani? Se presupune că o relaţie intimă aduce sănătate celor doi... sau aşa îmi bagă el în cap, într-una... Eu cred că în afară căsătoriei, aceste lucruri sunt numai durere. Dar dacă el nu mai rezistă... are 26 de ani... ce să fac? Să îl trimit la altele? Să îl părăsesc? Aş vrea să îl am de bărbat pentru întreaga viaţă, păcat doar că nu e fată să îi cer eu mâna. :) Măicuţă, simt că e o primejdie... parcă fără asta nu ne mai înţelegem. Dar decât să păcătuiesc, mai bine ne despărţim. Poate că va înţelege asta cândva, cu soţia lui, poate că va înţelege cât bine i-am făcut... Deşi, tare mult mi-aş dori să-i fiu eu soaţă!!!

Valeria

Fetiţa mea iubită,

Nu e nevoie să reziste zece ani, pentru că se poate căsători în acest timp.

Da, nu-i poţi cere mâna, dar îi poţi spune ce ne spui nouă. Să-i spui că nu vei ceda în afara Tainei Nunţii, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi că el pierde şi nu tu. Tu, copile drag, oricât l-ai iubi, dacă e o fire slabă, care nu poate să stea cuminte acum, când sunteţi separaţi, cum va fi când veţi fi împreună, când vei fi bolnavă, când vei fi însărcinată, când veţi ţine post?

Fără acest fel de a fi cuminţi în bucuriile şi mângâierile căsniciei, viaţa devine, mai devreme sau mai târziu, un coşmar, sau e trăită doar epidermic, senzual...

Roagă-te pentru el, Copila mea şi Domnul îl va lumina! Nu, dacă merge la alte femei, să nu-l mai primeşti, pentru că va aduna în sângele lui toate urmele de stricăciune din cele cu care va umbla. Să fiţi curaţi şi Domnul vă va da daruri mari!

Altceva e cu cei care au căzut şi s-au rănit fără să-L cunoască pe Domnul. Pe aceia îi curăţă Domnul prin pocăinţă când se întorc şi-i face „noi”, dar tu să nu te laşi păcălită.

Te îmbrăţişez cu drag şi respect şi admiraţie şi te rog, să nu judeci pe nimeni şi să ai încredere în Domnul!

Maica Siluana

www.sfintiiarhangheli.ro

Fiecare tânăr, preocupat de întemeierea unei căsătorii care să dureze, a unei „case de piatră“, este important să ţină cont de anumite etape, atât în relaţia cu sine, cu Dumnezeu, cât şi cu persoana cu care doreşte să se căsătorească. Fiecare dintre aceste etape, parcurse corespunzător, pot reprezenta cărămizi la temelia „casei de piatră“. În acelaşi mod, lipsa uneia sau a alteia poate duce la şubrezirea temeliei şi la prăbuşirea, mai devreme sau mai târziu, a „casei“.

Vedem din ce în ce mai multe familii care rezistă până la un moment, pentru ca apoi să recurgă la aşa-zisa soluţie a divorţului. Percepţia asupra acestui fenomen s-a normalizat atât de mult, încât reacţiile celor din jur nu mai sunt de surprindere sau de regret. Tot mai des auzim remarci care încadrează eşecul unei relaţii de cuplu în procesul normal de evoluţie a unei persoane: „pur şi simplu nu se mai potriveau, s-au despărţit prieteni, mai bine acum decât mai târziu; sunt încă tineri, pot să îşi refacă viaţa“.

O căsnicie se poate finaliza brusc, în urma unui eveniment şoc, ce acţionează ca un cutremur, sau poate fi erodată încet şi sigur de probleme cotidiene, nemulţumiri de mică amploare, dar care, prin repetare, capătă efectul picăturii chinezeşti. Cu toate acestea, căsătoriile care durează, care validează afirmaţia „până moartea vă va despărţi“, pot fi încă o realitate, şi nu o plăsmuire a imaginaţiei sau un subiect din sfera cinematografiei. Iată doar câteva simple repere care pot fi de ajutor în întemeierea unei astfel de căsătorii armonioase, durabile, după voia lui Dumnezeu.

Este important să încerci să-ţi cultivi bucuria

În primul rând, chiar înainte de a întâlni persoana potenţial potrivită pentru a se însoţi în viaţă, este important ca tinerii să încerce să dezvolte o relaţie armonioasă cu ei înşişi. Deşi pare a avea un caracter vag, mult prea general, aceasta presupune de fapt ca tinerii să se cunoască pe ei înşişi, cu calităţi şi defecte, să se accepte şi, pornind de aici, să încerce să devină persoana care şi-ar dori să devină. Este mult mai simplu şi mai de folos să încerci să îţi proiectezi aşteptările asupra ta şi să încerci să le împlineşti, devenind mai răbdător, calm, generos, echilibrat, decât să aştepţi în mod pasiv persoana care are aceste calităţi. Caută aceste virtuţi în tine şi îţi va fi mult mai uşor să le recunoşti şi să le apreciezi cu adevărat şi la soţ/soţie. În plus, astfel poţi face un pas important spre căsătoria pe care ţi-o doreşti.

De asemenea, încearcă să-ţi recunoşti şi să accepţi punctele sensibile, rănile, vulnerabilităţile. Din subsolul personalităţii tale, unde încerci să le împingi, ar putea să te controleze mult mai mult decât dacă le-ai conştientiza. Prin conştientizare şi vindecare ai putea să eviţi de exemplu atracţia exclusivă faţă de persoane care îţi pot provoca suferinţă, te pot respinge, ignora sau abandona.

Este important să încerci să-ţi cultivi bucuria, învăţând să te bucuri de lucrurile bune din viaţa ta, chiar înainte de a-ţi întâlni viitorul partener/parteneră. Deşi a-ţi întâlni viitorul soţ/soţie poate fi singura bucurie pe care o aştepţi într-o anumită perioadă, atitudinea aceasta te poate face să devii opac/opacă la toate celelalte lucruri frumoase din viaţa ta. Bucuria pe care înveţi s-o trăieşti încă de acum te poate ajuta să te simţi împlinit şi în căsătorie, fără a-ţi împovăra partenerul/partenera cu responsabilitatea stării tale de bine.

Paşi simpli spre căsătorie

Mai întâi, încearcă să devii cât mai apropiat/apropiată de Dumnezeu şi roagă-L să-ţi fie călăuză în pasul pe care doreşti să-l faci prin căsătorie. Credinţa ta şi a viitorului partener sunt cărămizi foarte importante în temelia relaţiei voastre.

Al doilea pas, acela de a căuta persoana potrivită, este foarte important, motiv pentru care necesită mult discernământ şi maturitate, chiar dacă este făcut la o vârstă tânără. Ai putea crede că nu contează credinţa ei/lui, că dragostea voastră depăşeşte orice obstacol. Ai putea spune că nu este important că nu aveţi interese şi idealuri comune, că în ochii lui/ei este tot universul tău. Sunt remarci în care cu siguranţă crezi, dar care pe termen lung îţi vor demonstra reversul. Credinţa în Dumnezeu, valorile şi idealurile comune, comunicarea şi armonizarea personalităţilor voastre sunt la fel de importante pentru temelia căsătoriei voastre.

După ce aţi întâlnit potenţialul viitor soţ/soţie, este important să încercaţi mai întâi să deveniţi prieteni, să descoperiţi dacă aveţi lucruri în comun şi dacă aveţi într-adevăr dorinţa de a vă cunoaşte mai bine, de a aprofunda relaţia. În această etapă, să petreceţi mai mult timp împreună cu grupul de prieteni ar putea să vă ajute să înţelegeţi mai bine dacă persoana este potrivită pentru voi. O anumită distanţă vă ajută „să vedeţi“ persoana mai bine decât atunci când aţi petrece cea mai mare parte a timpului doar voi doi.

În următoarea etapă, dacă prietenia între voi continuă să se contureze, este important să-ţi răspunzi ţie însăţi la câteva întrebări precum: „este un om de caracter? Este echilibrat/echilibrată din punct de vedere emoţional, profesional, financiar? Are o atitudine responsabilă? Prietenii săi sunt la rândul lor oameni de caracter?“. Dacă în fiecare dintre aceste etape apar sentimente de îndoială cu privire la faptul că este alegerea potrivită pentru tine, este mai bine să renunţi acum şi să îi spui aceasta într-un mod ferm, dar care să nu rănească sau jignească, să nu conţină reproşuri sau promisiuni false.

Despre dragoste, cu Costion Nicolescu

- Doctor in teologie la Institutul de Teologie Ortodoxa Saint Serge din Paris, cercetator la Muzeul Taranului Roman, unde i-a fost colaborator apropiat lui Horia Bernea, Costion Nicolescu e si autor a numeroase carti de interes crestin, scrise cu mult rafinament si delicatete. Ortodox nu doar in cuvinte, ci si in traire, a acceptat sa stam de vorba la ceas de taina, despre dragoste, iubire, casatorie si miracolul intalnirii dintre doi oameni -

O boala de sorginte divina

- In ultima vreme, revistele de psihologie si presa, in general, trag semnale de alarma legate de actul casatoriei, considerat depasit, in conditiile lumii de azi. Dvs. aveti un mariaj exemplar, de aproape 40 de ani. Va mai amintiti ceva din starea de indragostit?

- Indragostirea este, cel mai adesea, starea de pornire a iubirii, starea suprema de traire a ei. Este aprinderea fulminanta a unei combustii interioare, una totala. Devii para de foc. Ca orice foc, aceasta stare trebuie insa intretinuta, trebuie sa pui mereu vreascuri pe foc! Indragostirea adevarata, fireasca, curata, reprezinta, in mod cert, o spiritualizare accentuata a fiintei, chiar si in conditii de cultura mai precara. Indragostirea inseamna si sete continua si de neostoit de contopire totala, cu precadere sufleteasca. Pentru ca focul iubirii adevarate, curate, pune o surdina naturala si binefacatoare pe dorinta invadatoare (astazi atat de distructiv acaparatoare) a sexualitatii. Pe de alta parte, indragostirea este si un soi de bolire, ea aducand o vadita suferinta, prin jindul pe care-l provoaca si care este aproape imposibil de ostoit. Dar ea are nevoie de o anumita distantare spatiala. Doi magneti, cu polii lor complementari, plus si minus, sunt intr-o tensiune maxima atunci cand sunt in proximitate, dar nu se ating. Trebuie, totodata, observat cum aceasta ardere maxima, totala, nu poate fi decat una cu intermitente. Omul nu are puterea sa traiasca continuu pe culmi atat de inalte, la tensiuni atat de intense. E ca si atunci cand ataci marile piscuri montane. Urci, cuceresti, te bucuri, dar apoi trebuie sa cobori, altfel te asfixiezi. Totul este ca sa te intorci pe acele piscuri cat mai des si cu aceeasi intensitate a trairii, cu aceeasi putinta a bucurarii. Indragostirea este, pana la urma, o stare profund mistica. Te afli "sub pecetea tainei"! Taina celuilalt, dar si propria-ti taina, o taina ce nu poate fi simplu explicata pana la capatul ei. Si te mai afli, in chip clar, simtit, mai aproape de Dumnezeu, indiferent de cat de mult constientizezi acest lucru.


Spuma zilelor

- Cum ati stiut ca sotia dvs., Maria, este omul cu care vreti sa ramaneti toata viata?

- Cateodata, imi vine sa cred ca oamenii sunt ca elementele din tabloul lui Mendeleev, unele au valente care le permit o mare capacitate de combinare cu alte elemente, altele, dimpotriva, sunt aproape inerte (si se numesc "nobile"). Sigur, sunt si multe situari intermediare. Eu imi apar ca un amestec bizar intre cele din prima si ultima grupa, fara ca asta sa dea o medie. Maria, in schimb, poate fi pusa clar in grupa elementelor "nobile", care nu pot avea decat o singura posibilitate de combinare si aceea satisfacuta cu multa dificultate, cu o extrem de mare exigenta. Este genul romantic, pasional, absolutist, care crede numai si numai in povestea unica de dragoste dintr-o viata.

Ca sa revenim la intrebarea dumneavoastra, as spune ca nu stiu cand am simtit ca ea trebuie sa fie sotia mea. Constiinta acestei conditii a venit treptat, oarecum de la sine. Mult timp nu ne-am prea gandit la conditia de sot si de sotie. Eram inca in aceea de iubit si iubita! Pur si simplu, ni se parea o stare normala aceea de a fi impreuna si o simteam a fi potrivita pentru totdeauna, fara a face prea multe reflectii asupra acestui fapt. Dar in primavara anului 1971, avand cateva zile libere, m-am gandit sa ma duc pentru zilele de Pasti la manastirea Putna. Asta nu tinea de credinta mea, pe atunci relatia mea cu Biserica fiind ca si inexistenta. Era o chestie de romantism. Dar la Putna, dupa doua zile, mi s-a facut deodata urat. Era o vreme rea, nu pricepeam nimic din cele ale Bisericii, satul forfotea si se pregatea de sarbatoare, iar eu nu ma regaseam in tot ceea ce se petrecea in jurul meu. Deodata, ma apasa singuratatea si mi s-a facut tare, tare dor. Era Sambata Mare. Seara am luat trenul spre Bucuresti. Dimineata, cand am ajuns, m-am dus, asa murdar de pe drum si obosit, direct la Maria acasa, ca sa ciocnesc cu ea un ou, primul ou rosu, si sa-i spun Hristos a inviat! Nu stiu cum s-a facut, dar, ca de la sine inteles, din dimineata aceea am ramas la ea, cu parintii ei. M-am mai dus acasa numai ca sa-mi mai iau din lucruri. Maica-mea, Dumnezeu s-o ierte, nu intelegea ce se intampla, dar nu indraznea sa ma descoasa. La randul meu, abia dupa inca un timp, am prezentat-o, in sfarsit, parintilor mei. Culmea este ca desi foarte traditionalisti, atat parintii mei, cat si ai ei s-au impacat pana la urma cu situatia, realizand, probabil, ca este ceva adevarat, nu pasager. Sufereau, desigur, pentru iregularitatea situatiei, care-i punea intr-o pozitie stanjenitoare in fata rudelor, a prietenilor, a cunoscutilor... Cu timpul, la vremea lor, toate s-au adaugat. Retroactiv, se poate spune ca totul a fost anapoda. Dar se explica prin teribilismul nostru (de altfel, unul inocent si simpatic!) si prin lipsa de legatura cu Biserica.

Am trait in continuare ca doi studenti care-si traiesc studentia, fara sa acorde prea mare atentie zilei de maine. Se amestecau frumos un orizont al lui "pentru totdeauna" cu un altul al lui carpe diem. Ce-i drept, eram protejati, ca sa nu spun rasfatati, de socrii mei, oameni extrem de cumsecade si care m-au indragit imediat. Si cred ca asa am tinut-o in mare masura pana la venirea copiilor. Apoi, incet, incet, ne-am regularizat statutul relatiei. Mai intai, in toamna aceluiasi an, ne-am logodit in taina, singuri, singurei, la Manastirea Neamt (romantism!), la al carei arhondaric trasesem pentru doua nopti. Acum mi se pare putin bizar, dar in momentul acela, statutul de logodnici tainici ni se parea cat se poate de potrivit, de romantic si de suficient. In vara anului urmator (1972), ne-am casatorit la sfatul popular, pentru onoarea si linistea parintilor (conventionalism!). In sfarsit, dupa ce am ajuns in Biserica, gratie poetului Ioan Alexandru, ne-am casatorit si religios (punere in randuiala!), fara tam-tam, numai in prezenta nasilor, a parintilor si a doi prieteni. Dar era deja luna ianuarie a anului 1975! Au venit copiii, responsabilitatile si implicatiile au devenit, brusc, mult mai mari, si familia s-a pus la drum de la sine, fara sa ne facem nici o constructie mentala prealabila. Maria a fost totdeauna factorul dinamic in familia noastra, cea luptatoare, cea care se zbate, care si-a asumat in mai mare masura responsabilitatile imediate, de zi cu zi, prin care se construieste, atat de dificil uneori, educatia unor copii. Eu am luat mai mult "spuma zilelor"...

Izvoarele bucuriei

- Intr-una din cartile dumneavoastra vorbiti despre insemnatatea sarbatorii in viata omului de odinioara. E importanta ideea de sarbatoare si in casnicie? Exista un ritual al iubirii care pastreaza sentimentele proaspete?

- Ritualul este important intr-o anumita masura, dar mai important este continutul de traire. Ritualul este cadrul, dar conteaza ce pui in acest cadru. Cadrul este facut numai ca sa sublinieze, sa scoata in valoare. Dar ca sa scoti in valoare, trebuie mai intai sa detii acea valoare.
Nu cred ca pentru iubire este nevoie de ritualuri. Iubirea adevarata desfida ritualul. Are un grad mare de spontaneitate, de inventivitate. Singurul ei ritual este poezia, cu extraordinara ei putere de penetrare nedistructiva a tainei, cu imensa ei putinta de exprimare.

Este importanta, in schimb, "impreuna" alaturi de evenimente existentiale si culturale, sa ai cam aceleasi surse ale bucuriei, la care sa revii in mod constant. In aceasta directie, te poate ajuta, indeosebi, Biserica. Ea aseaza in tine un corect sistem de valori, care este bun pentru aceasta lume, dar care si transcende acestei lumi, care-ti ofera posibilitatea unor insotiri ingeresti. Si-ti mai ofera Biserica si acel punct de sprijin spiritual, capabil sa-ti reechilibreze fiinta tocmai atunci cand este mai gata sa se prabuseasca.

Credinta e foarte importanta intr-o casnicie, e o sursa inepuizabila de echilibru si intelepciune. Mersul la biserica duminica de duminica si la marile sarbatori inseamna o impreuna traire la cotele spirituale cele mai inalte, care te leaga temeinic de celalalt. La inceputurile vietii noastre in Biserica, ni s-a spus ca e foarte important ca macar seara sa fie stransa, impreuna, la rugaciune, toata familia. O vreme, am facut asta, apoi ne-am delasat si lucrul acesta s-a reflectat negativ, printr-o evidenta risipire. Apoi, un rol binefacator l-au jucat prietenii nostri, care sunt toti de o prea-aleasa calitate sufleteasca si intelectuala. Sunt cam toti veniti, direct sau indirect, in urma intrarii noastre reale in Biserica. Nu mi-am cercetat dosarul de Securitate, dar sunt absolut sigur ca nici unul dintre prietenii mei nu figureaza acolo. Prietenii iti dau farmecul vietii, fac sa nu te simti ca o frunza in vant si te pot ajuta in momente de restriste sufleteasca, prin simpla lor existenta, fara gesturi spectaculoase. In preajma lor, te simti ocrotit, protejat. Si cu rost.
Dincolo de toti acesti piloni mari (Biserica, cultura, prietenii), nu trebuie neglijate nici micile gesturi din viata de zi cu zi. In fapt, numai aparent mici. Ele pot fi discrete si diafane, marturisitoare si purtatoare de dragoste si tandrete. O privire duioasa, adierea unei mangaieri, un zambet plin de intelegere pot sa te incarce binefacator. Pentru mine, insa, gestul cel mai extraordinar este tinerea de mana. Mi se pare, intr-un fel, chiar mai mult decat imbratisarea. Imbratisarea blocheaza oarecum, chiar daca frumos, necesar, incurajator, odihnitor. Tinerea de mana presupune insa miscare, impreuna inaintare libera, explorarea lumii alaturi de celalalt, intr-o impreuna simtire. Bineinteles, toate aceste gesturi desfid si exclud orice formalism, in ele trebuie sa se simta implicarea de profundis. In plus, ele il lasa pe cel caruia ii sunt adresate, intr-o mai mare libertate decat marile fapte. Acestea, necesare si ele la anumite momente de restriste, pot adesea sa copleseasca prin anvergura lor, presupunand o reciprocitate de care nu esti totdeauna capabil.

- Vorbeati de mersul la biserica. Conteaza prezenta lui Dumnezeu si in ecuatia iubirii?

- Prezenta lui Dumnezeu conteaza in orice situatie, dar cu atat mai mult in iubire. Si asta, indiferent de gradul de credinta al fiecaruia. Oare nu este Hristos acela despre care Apostolul Ioan a spus repetat: "Dumnezeu este iubire"? Sigur, ne putem intreba, in continuare, la ce fel de iubire ne referim. Eu am invatat de la un bun prieten, minunatul Parinte Pavel Florenski, ca exista mai multe tipuri de iubire: eros, philia, stergein, agape. Erosul nu trebuie sa lipseasca dintr-o legatura de cuplu si trebuie sa-si gaseasca exprimari cat mai convingatoare. Dar nu trebuie sa fie predominant. Dupa mine, orice legatura buna se cere sa sfarseasca in prietenie (philia), care reprezinta maximum de relatie umana care se poate crea. Este situatia cea mai fericita. Este drept ca, de multe ori, casatoriile conduc la o relatie de iubire intre soti de tipul iubirii intre rude de sange de gradul intai (stergein), iar acest lucru le face destul de solide, de stabile, chiar daca nu suficient de fermecatoare. Pentru mine, de mult, mult timp, legatura cu Dumnezeu e esentiala. Nu pot concepe viata fara El, chiar daca momente de indoiala si de ezitare pot sa mai apara. N-a fost totdeauna asa. Noi am ajuns relativ tarziu la credinta. Sigur, chiar daca nu-L intalnisem pe Dumnezeu, in sensul ca nu eram constient de prezenta Lui, Il simteam la orizontul fiintei mele, Il asteptam intr-un fel. Relatia omului si omenirii cu Hristos este una cu totul si cu totul extraordinara, o relatie de iubire intensa, ardenta, nuptiala, de tipul Mire - mireasa.
La inceput, ignoranti intru cele ale Bisericii si refractari la conventiile societatii, ne eram oarecum suficienti noua insine. Erau anii '70, cu existentialismul lor, si ni se parea ca n-avem nevoie de nici un act si de nici un ritual, ca, oricum, ne vom iubi vesnic, fara intermedieri sau consfintiri, care ni se pareau burgheze si superflue. De abia dupa vreo patru ani de cand stateam impreuna, cand am descoperit cu adevarat Biserica si am inceput sa intram si noi in randuiala, ne-am cununat si religios. Bine, nu trebuie absolutizata nici casnicia. Dupa cum ne invata Hristos, casnicia nu va persista in Imparatia cerurilor, acolo nu vom mai fi nici insurati, nici neinsurati. Ea este foarte importanta, insa, pentru ca aici, pe pamant, sa ne fim unul altuia de ajutor. Ne insotim pentru a ajunge mai usor la Dumnezeu, pentru a inainta catre El, pentru a reusi impreuna un spor de purificare si de transparenta pentru lumina dumnezeiasca. In viata, credinta ti-e ca o balustrada de care poti intinde mana sa te apuci la nevoie, chiar daca nu te tii tot timpul de ea. Ajutorul lui Dumnezeu este vital, numai ca daca-l vrei, trebuie mai intai sa ti-l iei aproape, sa-l iei insotitor. Dar insotirea lui Dumnezeu se materializeaza in parte prin insotirea cu un om al lui Dumnezeu, cu un duhovnic bun, unul comun pentru cei doi soti, care, prin anvergura lui duhovniceasca sa-ti impuna ca de la sine o buna conduita, iar prin rugaciunile lui sa se faca ascultat de Dumnezeu pentru nevoile tale.

- Orice casnicie are incercarile ei, care pe unii ii dezarmeaza. Dumneavoastra cum le-ati depasit?

- Casnicia e un drum cu multe si grele incercari. Bine spune Biserica, in slujba de cununie, ca o casnicie inseamna si mucenicie. Numai ca lumea nu prea este atenta atunci, ia totul in usor, ca pe o simpla metafora. Or, nu este deloc asa. Poate fi privita casnicia si ca un sir de crize ce trebuie depasite. Sunt in decursul ei perioade mai prospere si perioade de recesiune din punct de vedere al relatiei. Momentele dificile nu pot fi depasite decat cu multa, multa, rabdare. Capacitatea de a rabda e foarte importanta. Foarte adesea ne-o pierdem, considerand, mai pe drept sau mai pe nedrept, ca suntem justificati s-o facem. Este necesar un efort sustinut de ambele parti. Fiecare are nevoie de ocrotirea celuilalt, sa nu se expuna reciproc. Celalalt trebuie ocrotit mai intai de tine, de judecatile tale, de culpabilizarile tale, de mofturile tale, de egoismele tale, de comoditatile tale... Apoi, se cere protejata atat intimitatea fiecaruia, cat si a cuplului. Sunt taine care sunt ale lui si numai ale lui.

Un moment delicat il reprezinta si aparitia copiilor. Ei isi cer locul lor, si inca nu orice loc, ci unul principal, central. In felul acesta, ei creeaza o mica bresa intr-un cuplu preocupat pana atunci numai de propria iubire si de reciproca oglindire. Se produce o reasezare, nu numai a spatiului fizic, dar si a celui sentimental. Atentia parintilor, pana ieri numai iubiti, unul fata de altul, slabeste in mod inevitabil. Ei sunt acum concentrati mai mult asupra minunii care a aparut in viata lor. Totul este ca aceasta slabire sa nu fie exagerata, ca lucrurile sa se reechilibreze convenabil. Indeosebi sotiile, cand instinctul matern functioneaza bine, sunt absorbite de copi, mai mult decat tatii. Sotia mea e o fire mult mai voluntara decat mine, cu o capacitate de jertfa extraordinara, gata sa-si dea viata pentru copii. Copiii sunt ceva extraordinar si prezenta lor ar trebui sa conduca la surmontarea oricarei crize, sa merite a purta o casnicie, chiar si in conditii mai putin prielnice.

Mai apasa, de multe ori, casnicia, si o uzura pe care o produce viata. Se munceste adesea mult. Unele munci sunt dure, cer un efort nervos teribil. Problema este ca, apoi, cel in cauza fie se descarca nervos acasa, ori nu mai este capabil sa-si pastreze capacitatea de prezenta sufleteasca. Este un lucru de inteles pana la un punct, dar care ar trebui sa fie evitat. Timpul petrecut impreuna, neafectat de treburi casnice, scade dramatic. Intensele trairi comune care alimenteaza iubirea si buna intelegere se raresc. Ma uit si la noi. Sotia mea munceste foarte mult, adesea ajunge acasa tarziu, in noapte, mult prea obosita ca sa mai facem ceva important impreuna. Ba, si atunci, pe mine ma gaseste cu nasul bagat in calculator, absorbit de lucrul la cine stie ce text. Salvarea vine acum de la nepoti. Ei reusesc, in vacante si minivacante, sa ne determine sa lasam orice treburi deoparte si sa petrecem cu ei daruindu-ne total, ceea ce ne ofera, de altfel, niste bucurii sufletesti imposibil de descris. O comunicare exceptionala! O redescoperire a vietii, in toata forta puritatii ei originare! Nepotii sunt ceva extraordinar! Pacat ca ii ai de abia cand ajungi spre sfarsitul vietii... Ma bucur enorm de ei, cum nu mi-as fi inchipuit. Ma induioseaza si ma incarca frumos. Pentru mine sunt ceva cu totul miraculos. Sotia mea imi spune si acum: "Ca tata, ai fost de nota 6, ca bunic, insa, iti dau 10!". Eu cred ca exagereaza cu un punct, si colo, si colo.

Modificari de peisaj

- Multe casnicii se confrunta cu inertia, cu blocaje ce anuleaza emotia. Exista vreun leac?

- In general, inertia are un rol rau, conducand la blazare, dar alteori, poate avea si un rol benefic, de conservare temporara, de transbordare pana la momentul cand fiinta reintra intr-o stare de traire mai implicata. Conteaza foarte mult tonul de adresare. Se instaureaza in unele cazuri, ca o obisnuinta paguboasa, un ton de repros permanent. Cu cat esti mai obisnuit cu cineva, cu atat iti reprimi mai putin tendinta de a reprosa. Lucrurile astea uzeaza teribil o relatie, trebuie sa te feresti de ele. Ai o mare satisfactie atunci cand reusesti sa ai rabdare pana la capat, sa suporti chiar si ceva ce tie ti se pare nedrept, o vorba aiurea, o acuzatie, doar de dragul linistii, ca sa se potoleasca lucrurile. Daca vrei sa fie bine, daca il iubesti pe celalalt, mai lepezi de la tine, mai lasi din ale tale. Iertarea reciproca face bine. Dar mai mult decat sa-l ierti pe celalalt, conteaza sa incerci sa il intelegi si sa nu ii ceri sa fie ca tine.

Se mai greseste, adesea, intr-o casnicie, si datorita urmatorului fapt. Celalalt iti devine intr-un fel atat de interior, incat il neglijezi, asa cum te neglijezi pe tine, adica nu-l mai realizezi ca fiind altul. Pe un parcurs care poate deveni monoton la un moment dat, atentia ta sentimentala poate fi rapita de cineva care trece intr-un fel anume prin peisajul tau sufletesc. Cineva iti starneste o simpatie, naste in tine bucurie si dorinta de comunicare, iti trezeste fiinta din amorteala de moment. Imprejurarile astea sunt vazute ca negative.

Dar daca eu lansez un semnal care face bine, care aduce tandrete si afectiune cuiva, ce e rau in asta? Daca un om e de observat, de ce sa nu-l observi? Fiecare om care ne iese in cale e trimis de Dumnezeu, dar unii, nu se stie prea bine de ce, ni se par mai incarcati cu un mesaj adresat anume noua si asta ne obliga, intr-un fel. Trebuie sa ne fim unii altora, nu sa trecem unii pe langa altii nepasatori! Mai ales cand detectam singuratati mortale. Caci, chiar si in aceasta imbulzeala excesiva a lumii contemporane, foarte multa lume sufera de insingurare. Totul este ca incercand sa stingi o insingurare, sa nu nasti alta, a cuiva fata de care esti mai responsabil...
Pe de alta parte, fiinta ta raspunde la anumiti stimuli, dincolo de vointa si ne-vointa ta, stimuli de care are nevoie, probabil, subteran, instinctiv, ca sa-i potenteze intr-un moment sau altul trairea, inflacarand-o. Te aprinzi, dar focul care nu este bine temperat, stapanit, poate deveni periculos, poate sa te parjoleasca pe tine, dar si pe cel de langa tine, ceea ce este mai grav. (Eu ma refer, aici, numai la tipul de relatii care se numesc, indeobste, "platonice". Celelalte intra intr-un alt domeniu, care mi-e strain si despre care n-as sti sa vorbesc.) De ce apar toate acestea, pe care le-as numi "mici derapaje"? Mici derapaje, dar care pot conduce, daca nu esti atent, la grave si nedorite iesiri in decor. De foarte multe ori, nu poti sa-ti raspunzi nici tie insuti de ce, fiindca nu te cunosti suficient, numai Dumnezeu te cunoaste. Daca o luam pe calea Bisericii, spui ca a fost o ispita, ca ai avut o pornire, ca a lucrat diavolul, si cu asta ai lichidat problema. E un raspuns care nu satisface deplin...

Biserica accepta un fel de conditie de proprietate a sotului, unul asupra altuia. In slujba cununiei, se spune ca barbatul si femeia lui urmeaza sa fie un singur trup. Dar nu se spune si un singur suflet! Atunci n-ar mai fi comunicare. Pe trup poti fi proprietar, dar pe suflet nu se poate. Sufletul zburda, cateodata curat, frumos, cateodata putin aiurea, vinovat. Granita intre sublim si pacatos e uneori foarte fragila si poate deveni volatila. E nevoie de o exigenta de sine adecvata, ca sa te afli de partea cea buna. Si nu numai dintr-o onestitate fata de celalalt, dar si dintr-una salvatoare fata de tine. As mai adauga ca amintirile pot avea un rol benefic intr-o casnicie. Nu in sensul de "a trai din amintiri", ci in acela de a (re)gasi in ele momentele cele mai bune ale istoriei comune, acele vechi valori comune, capabile sa reaprinda focul care, la un moment dat, nu mai mocneste.

- Cum se explica, oare, asteptarea asta continua, faptul ca unii oameni, desi si-au gasit perechea, nu se opresc din cautare?

- In primul rand, este vorba daca au gasit cu adevarat sau, de fapt, nu au gasit. In continuare, sunt multe situatii posibile. Sunt oameni care nici nu tin sa gaseasca ceva, le place consumul perpetuu de "aventuri", statutul de vanatori care vor sa incrusteze cat mai multe trofee pe rabojul lor. Ei sunt sclavii erotismului si ai orgoliului propriu. Pedeapsa, pe care probabil ca n-o resimt mult timp, este ca la ei totul ramane in coordonate cantitative. Or, iubirea nu tine de cantitate.

Se mai poate intampla ceva, indeosebi la cei cu o constructie real poetica. Anume, ca dincolo de implinirea conjugala din aceasta lume, sa persiste in ei, mereu deschis, si un orizont de asteptare poetic. Intr-un fel, aproape fiecare femeie, dar unele parca cu un mesaj mai accentuat adresat tie, pare sa aduca o marturie tainica despre o femeie oarecum ideala, princeps, care nu poate fi complet intrupata de o femeie din aceasta lume. Ea vine de dincolo de orizontul acestei lumi, parca dintr-un paradis al Poeziei. Si nu este o fata morgana... Ca atare, din cand in cand, ca o pasare dupa un zbor lung, asteptarea unui om cu o astfel de fire poposeste pe o fiinta sau alta, fara ca aceasta sa reprezinte dorinta unei alte impliniri, a unei inlocuiri. Este o odihna nelinistita care nu dureaza prea mult... Nu intra in joc astfel de criterii de evaluare. E ca un fel de sol, un ca fel de inger, care nu impieteaza cu nimic asupra legaturii tale definitive din aceasta lume. Ba chiar, bine condusa, ar putea s-o potenteze. Dupa ce mesajul ei a ajuns la destinatar, ca orice sol, dispare, ramanand numai aburul ei si efectele indirecte ale prezentei. Starnirea esentei poetice. Totul este ca aceste miscari sufletesti sa ramana sub control. Sa nu devina pasionale, sa nu duca la cadere in derizoriu... Ceea ce nu este totdeauna usor.

Flori sub zapada

- Exista varste ale dragostei? Ce mai inseamna, dupa 40 de ani, iubirea pentru dumneavoastra?

- Pana la urma, o casnicie poate fi asemanata si cu desfasurarea zilelor in curgerea anotimpurilor. Sunt zile toride, dar sunt si zile de ger naprasnic, de inghet, sunt zile senine, insorite, dar si zile de furtuna (uneori, ca vara, din senin!).

Pe de alta parte, nici anotimpul nostru nu este mereu acelasi. Un om nu poate sa simta si sa se manifeste in acelasi fel pe tot parcursul vietii, dar nici nu poate fi total schimbat, de la o perioada la alta. Intr-un fel, iubeste la fel la 20, ca si la 70 de ani, in alt fel, iubirile acestea se deosebesc destul de tare, printre altele, si datorita gradului de disponibilitate. Iubirea nu lipseste de la nici o varsta. Ponderea si culorile ei sunt diferite de la o varsta la alta. Dar disponibilitatea de iubire ramane. Sunt flori care infloresc primavara devreme, exista flori care infloresc pe parcursul verii, dar sunt si flori foarte frumoase, luminoase, care infloresc toamna tarziu, chiar si dupa ce cade zapada. Numai ca, de la un moment incolo, nu mai vorbim despre iubirea aceea care conduce la legatura pe viata cu cineva, ci de investitii sentimentale mai intense, care, de multe ori, nici nu au nevoie de reciprocitate imediata, sau au nevoie de un alt tip de reciprocitate. Este un alt raport intre cuprins, necuprins si de necuprins! Nivelul trupesc imediat este in cea mare parte abandonat, dar nivelul spiritual e la fel de datator de satisfactie, de vibratie benefica fiintei. O tine in priza, o ajuta sa-si puna probleme in legatura cu sine si, prin ricoseu, in legatura cu cei din jurul ei. Cum am mai spus, pentru aceasta, ca sa nu se rataceasca Calea, este nevoie de ajutorul si asistenta apropiata a lui Dumnezeu. Dar poate ca iubirea tine si de felul in care cel ce iubeste se raporteaza la moarte. La firile poetice, preocuparea fata de moarte e continua, fara a fi morbida. Ele realizeaza mai lesne faptul ca prin iubire poti sa imblanzesti moartea.

Viaţa nu este benchetuială, aşa cum cred unii care ajung la nuntă şi apoi cad din cer pe pământ. Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale. Te căsătoreşti cu persoana ce-ai ales-o cu frică şi cutremur, cu multă luare-aminte şi după un an, doi ani, cinci ani îţi dai seama că şi-a bătut joc de tine.

Este o concepţie greşită să credem că nunta este calea în care trebuie să căutăm fericirea noastră, refuzul Crucii. Bucurie în căsătorie este atunci când bărbatul şi femeia pun împreună umărul şi înaintează spre urcuşurile vieţii. „Nu aţi suferit? Nu aţi iubit”, spune un poet. Numai cel ce suferă poate iubi cu adevărat. De aceea suferinţa constituie element de bază în căsătorie. „Nunta – spune un filosof şi poet antic – este o lume înfrumuseţată de nădejde şi călită de necazuri”. După cum în foc se căleşte oţelul, tot aşa şi omul se oţeleşte în căsătorie, în focul greutăţilor vieţii. Când priveşti nunta din afară, toate îţi par miere şi lapte, toate îţi surâd. Când te apropii însă, ai să vezi câte clipe grele ascunde.

„Nu este bine să fie omul singur”, zice Dumnezeu. De aceea i-a pus alături un tovarăş, un ajutor pentru toate împrejurările vieţii, mai cu seamă pentru luptele credinţei, căci pentru a-ţi putea ţine credinţa, trebuie să suferi mult. Dumnezeu trimite Harul Său tuturor, însă numai atunci când suntem noi dispuşi să răbdăm şi să suferim. Unii îndată ce dau de greu, dau bir cu fugiţii. Uită şi de Dumnezeu şi de Biserică. Dar credinţa, Dumnezeu, Biserica nu sunt cămaşă pe care o lepădăm îndată ce ne-au cuprins sudorile.

Prin urmare, nunta este o călătorie întretăiată de necazuri şi bucurii. Când necazurile îţi par grele, adu-ţi aminte că Dumnezeu este cu tine. El va ridica crucea ta. El te va încununa.

Traducere de Gherontie Monahul, din „Aghios Minas”, periodicul mitropoliei Kastoriei, nr. 41/2009

Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti, în pofida a tot ce le sare în ochi altora. Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.

Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi câteodată tragic.În dragoste există trei aspecte. În primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că, atunci când dăm, creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi, de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.

Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om, pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că, pentru a şti să dai şi să primeşti, trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: „Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…” Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.

Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta – de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar, pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate.

(Mitropolitul Antonie de Suroj – Taina iubirii, editura Sophia, 2009, pp.74-76)

Taina Cununiei uneşte cele două persoane care se iubesc într-un singur trup. În cursul slujbei preotul se roagă Domnului să dăruiască mirilor rodnicie trupească şi duhovnicească, să îi binecuvânteze, să îi păzească şi să îşi aducă aminte de ei în cursul vieţii pline de griji şi nevoi.

Toate aceste etape sunt însoţite de numeroase exemple care fac referire la cuplurile credincioase din Vechiul Testament. Aceste citări reprezentative merită o analiză amănunţită care să reflecte adevăratul lor scop.

Rodnicia trupească

Încă din prima rugăciune cuprinsă în Taina Cununiei observăm numeroase trimiteri la cupluri credincioase din Vechiul Testament. În partea de început a rugăciunii este amintit referatul creării omului din debutul cărţii Geneza, precum şi cuvintele Mântuitorului din Noul Testament care fac referire la unirea aproape indestructibilă a căsătoriei: "pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă" (Molitfelnic, EIBMBOR, 2002, p. 89). În continuare sunt citate mai multe exemple de rodnicie trupească din Vechiul Testament. "Cel ce ai binecuvântat pe robul tău Avraam şi ai deschis pântecele Sarrei, şi l-ai făcut tată a multe neamuri; Cel ce ai dăruit pe Isaac Rebecăi şi ai binecuvântat naşterea ei; Care ai însoţit pe Iacov cu Rahela şi dintr-însul ai arătat doisprezece patriarhi; Cel ce ai însoţit pe Iosif cu Asineta şi le-ai dăruit lor prunci pe Efrem şi pe Manase; Care ai primit pe Zaharia şi pe Elisabeta şi le-ai dăruit lor prunc pe Înaintemergătorul; Cel ce, din rădăcina lui Iesei după trup, ai crescut pe pururea Fecioara şi dintr-însa Te-ai întrupat şi Te-ai născut spre mântuirea neamului omenesc; Care, pentru negrăitul tău dar şi multa bunătate, ai venit în Cana Galileii şi nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după Lege şi naşterea de prunci dintr-însa" (Molitfelnic, p. 90). Acest lung citat conţine nu mai puţin de cinci referiri la familii sfinte din Vechiul Testament. Rodnicia trupească a acestora este subliniată pentru fiecare cuplu în parte. Un lucru care iese în evidenţă este faptul că trei cazuri de rodnicie specificate aici se petrec într-un mod minunat (cele trei cazuri sunt Avraam şi Sarra, Zaharia şi Elisabeta, precum şi Naşterea Domnului, n.r.), iar alte trei sunt obişnuite. Un alt aspect care iese în evidenţă este unitatea Vechiului şi a Noului Testament. Rodnicia, ca bază a căsătoriei în Vechiul Testament este transfigurată aici prin Naşterea Domnului, menţionată la final. Căsătoria capătă o valoare mai înaltă decât simpla rodnicie trupească.

Binecuvântare, pază, aducere-aminte

Aceste trei aspecte ale ocrotirii lui Dumnezeu faţă de miri sunt specificate pe rând în cursul celei de-a doua rugăciuni din slujba Cununiei. Mai întâi preotul cere ca Dumnezeu să binecuvânteze cuplul, iar în cursul acestei cereri se face o comparaţie cu binecuvântările acordate familiilor sfinte din Vechiul Testament. Pe lângă cuplurile amintite în prima rugăciune a Tainei mai sunt amintite încă două: Moise şi Sefora împreună cu Ioachim şi Ana. Paul Evdokimov, comentând asupra acestui aspect, afirma că "rugăciunile care urmează tipicul Liturghiei diaconale menţionează numele Patriarhilor şi binecuvântările date lor, ceea ce reuneşte cele două Testamente într-o singură iconomie a mântuirii. Evenimentele pomenite vorbesc şi slăvesc neclătinata credincioşie a lui Dumnezeu. Impunătorul cortegiu al Patriarhilor se sfârşeşte cu Zaharia şi Elisabeta pe de o parte şi Ioachim şi Ana de cealaltă. Acestea sunt cuplurile care au născut arhetipurile umane: cel al masculinului, Sfântul Ioan Botezătorul; şi cel al femininului, Fecioara, "mireasa nenuntită", din care "fără stricăciune S-a născut Dumnezeu Cuvântul", Mirele împărătesc al celor cinci fecioare înţelepte. În acest fel, căsătoria se plasează sub semnul Naşterii minunate, al Roabei şi al Prietenului unicului Mire" (Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina Tradiţiei Ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 170). Comentariul profund al teologului rus evidenţiază încă o dată cât de unite sunt referirile scripturistice la Vechiul şi Noul Testament cuprinse în slujba Cununiei. Aşa cum specificam anterior, Taina Nunţii capătă un nou sens prin Întruparea Domnului, naşterea Fecioarei Maria şi a Sfântului Ioan Botezătorul: sensul iubirii prevalează asupra sensului rodniciei. Acest aspect este amintit în prima rugăciune a slujbei, atunci când preotul cere ca Dumnezeu să dea mirilor "dragoste unuia către altul în legătura păcii" (Molitfelnic, p. 90), înainte de a cere "darul de prunci" (p. 90). După ce preotul cere în cea de-a doua rugăciune ca binecuvântarea Domnului să fie oferită mirilor, el Îi cere să păzească noua familie. Din nou exemplele amintite sunt în totalitate din Vechiul Testament. Sunt amintiţi aici Noe, Iona şi Sfinţii trei tineri şi momentele dificile prin care a trecut fiecare: arca, chitul şi cuptorul de foc. Cel de-al treilea aspect precizat în această rugăciune este cel al aducerii-aminte. Există un dicton patristic foarte frumos în opera Sfântului Marcu Ascetul, care sună astfel: "Adu-ţi aminte neîncetat de Dumnezeu pentru ca, atunci când vei uita de El, Domnul să îşi aducă aminte de tine". Cele trei exemple vechi-testamentare amintite aici sunt Enoh, Sem şi Ilie. Precum ştim, atât Enoh, cât şi Ilie sunt singurele persoane care încă nu au gustat moartea şi, totodată, ei sunt cei doi martori credincioşi ai venirii Domnului din Apocalipsă. Cât despre Sem, el este cel care a ocrotit onoarea tatălui său, Noe, atunci când acesta zăcea gol în propriul cort, acoperindu-l cu o haină şi ferindu-se să îl vadă astfel. Practic, aici observăm că mirii trebuie să îşi aducă aminte neîncetat de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne poate uita sau părăsi, dar noi trăim acest sentiment atunci când săvârşim un păcat. Pentru a nu cădea în uitare, este necesar să ne lepădăm de păcat. Doar aşa putem păstra această aducere-aminte plină de rugăciune şi speranţă.

Binecuvântarea finală

În finalul Tainei, mirele şi mireasa primesc ultimele binecuvântări care amintesc persoane din Vechiul Testament. Astfel, bărbatului i se urează: "Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblând în care şi lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu" (Molitfelnic, p. 101), iar femeii i se spune: "Şi tu, mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău şi păzind rânduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu" (Molitfelnic, p. 101). Practic, aici sunt amintite trei cupluri: Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, Iacov şi Rahela. Primul cuplu este asociat cu mărirea, al doilea cu binecuvântarea/veselia, iar al treilea cu rodnicia. Nu întâmplător sunt specificate în această ordine, pentru că scopurile căsătoriei sunt în număr de trei: iubirea desăvârşită care duce la mântuire, precum şi naşterea de copii.

Însemnări finale

Multitudinea exemplelor de familii sfinte în Vechiul Testament a dus la îmbogăţirea ritualului cununiei cu amintirea lor. Un alt motiv pentru această situaţie rezidă în faptul că ambele Testamente sunt unite într-o legătură interioară concentrată în Persoana Mântuitorului. Am observat cum teologul rus Paul Evdokimov a evidenţiat acest aspect în comentariul său la Taina Cununiei. Cel de-al treilea motiv pentru preponderenţa exemplelor de cupluri din Vechiul Testament în slujba Cununiei este acela că această Taină a fost instituită încă din rai, după cum specifică în mod clar Clement Alexandrinul, Sfântul Efrem Sirul sau Fericitul Augustin. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, care sunt instituite în Noul Testament şi care sunt în mare măsură doar prefigurate în Vechiul Testament, Taina Cununiei este considerată de tradiţia patristică drept una aproape desăvârşită încă de la instituirea ei, petrecută, aşa cum am precizat, în rai. Probabil acesta rămâne şi principalul motiv pentru care cuplurile vechi-testamentare sunt amintite atât de des în cursul slujbei.

Astăzi dimineaţă când m-am uitat pe blog am văzut că cineva ajunsese pe pagina noastră căutând următoarele cuvinte: "cum se face dragoste".

Astazi as vrea sa las deoparte limbajul sobru, pentru ca simt nevoia sa vorbesc cu voi deschis, ca si cum am sta fata in fata, ca de la frate la frate.

Imi doresc sa te previn de anumite pericole pe care se poate sa nu le constientizezi datorita lipsei de sfat duhovnicesc sau poate datorita putinei experiente caracteristica tineretii. Imi doresc sa nu suferi de pe urma vreunei deceptii in dragoste, si nici sa faci pe altcineva sa sufere spunand ca "n-am stiut". Imi doresc sa gasesti persoana potrivita pe care sa o iubesti, si care sa te iubeasca, si cu care sa-ti inchei anii vietii acesteia in demnitate si bucurie. Pana sa ajungi acolo incepem cu primul pas: prietenia.

Poate ai, sau poate vrei sa-ti faci prieten(a). Trebuie sa stii ca existenta unei relatii de prietenie, dintre o fata si un baiat, trebuie sa aibe intotdeauna ca motivatie casatoria. Nu se cade sa-ti doresti o prietenie fara sa te gandesti si la casatorie. Pur si simplu prietenia dintre un baiat si o fata nu este un scop in sine, deoarece prietenia singura nu poate suplini nevoia cea mai profunda si intima a ta si a tuturor oamenilor: a iubi si a fi iubiti cu toata daruirea posibila, neincetat. Lucrul acesta se poate implini numai in cadrul tainei casatoriei. De aceea, o prietenie care nu este motivata de casatorie, este o prietenie imatura si stearpa. Orice prietenie care nu are ca centru de greutate dorinta casatoriei, este o prietenie pe care o va splubera vantul provocarilor vietii. Cate prietenii nu s-au destramat dupa 2, 5, 7 ani de existenta aparent trainica? Si era bine in aparenta, dar in esenta lipsea simtamantul casatoriei, caci acesta este defapt scopul si finalitatea prieteniei: cand doi oameni devin un singur trup sub binecuvantarea lui Dumnezeu.

Prietenia care nu se concretizeaza in casatorie din pricina faptului ca se prelungeste fara motive temeinice, este o prietenie care va obosi pe cei doi protagonisti, racindu-i pana la despartire. Asa este in firescul lucrurilor. Prietenia in sine nu este destul pentru a mentine dragostea dintre un baiat si o fata. Este dosebit de important ca dragostea sa poarte directia casatoriei, caci numai astfel poate fi responsabilizata si traita frumos. Daca prietenia fata de persoana iubita nu are seriozitatea care sa implice gandul casatoriei, atunci ea are toate sansele sa ajunga doar o prietenie de moment, prietenie care ti-a stirbit din feciorie prin fiecare sarut care nu a fost adresat viitorului sot, viitoarei sotii.

De la a crede ca prietenia este scop in sine, multi tineri au ajuns sa vada in concubinaj un mod de viata. Dar concubinajul este un mod de neasumare reciproca a iubirii si a responsabilitatilor ce decurg din actul iubirii. Se va destrama aceasta prietenie libertina sub greutatea iresonsabilitatii celor doi protagonisti.

Toate acestea ti le spun deoarece este important sa stii cum sa eviti greseli care pot costa foarte mult, caci costul de care vorbesc este regretul, unul dintre cele mai apasatoare si persistente sentimente umane. E plina lumea de tineri si oameni care regreta. Regreta ca nu au facut lucrurile de la inceput cum trebuie. Regreta ca nu au stiut sa iubeasca si sa aleaga. Bine ar fi sa nu ingrosi si tu randurile. De aceea am sa te instiintez de alti catva pasi gresiti intr-o relatie de prietenie.

Mi-a fost dat sa vad pana acum, tineri care si-au facut prieten(a) doar pentru a scapa de singuratate. Altii doar pentru a uita de esecul vechilor iubiri. Altii doar pentru ca sa scape de gura lumii. Nu mai zic de cei care isi fac prieten(a) doar ca sa-si satisfaca pofta trupului. Nici una din aceste motivatii nu este normala si toate duc la deceptii in dragoste. Fereste-te de asemenea motivatie de a porni o relatie de prietenie. Nu este un motiv sa-ti faci prieten(a) ca sa scapi de singuratate. Te pui pe tine pe primul loc, ceea ce denota egoism, iar egoismul e rugina ce se ascunde intr-o relatie de iubire, erodand-o incet incet pana la subrezire completa.

Nu este un motiv sa-ti faci prieten(a) ca sa treci mai usor peste suferinta provocata de o iubire anterioara terminata dureros. Asa ceva, ar insemna sa-ti fardezi rana crezand ca te-ai vindecat si ca poti alerga fara sa te mai doara. Mai rau decat atat este ca intri intr-o relatie de iubire fara sa fii pregatit(a) sa iubesti. Vei sfarsi facandu-ti si mai mult rau, dar vei rani si persoana pe care ai incercat sa o iubesti nevindecat(a) de ranile trecutului.

Este firesc sa pornesti in cautarea prieteniei doar din dorinta de a iubi si de a fi iubit, dar trebuie sa mai stii si altceva...

De ce multe dintre relatiile de prietenie se termina prost astazi?

Se termina prost pentru ca tinerii iubesc superficial, adica mai mult sub impulsul hormonilor decat duhovniceste. Nu au fost invatati cum sa iubeasca profund inca din sanul familiei. Cum aceasta? E ca si cum toata lumea ar spune cat de minunat este sa conduci o masina, dar nimeni nu-ti spune aproape nimic despre regulile de circulatie obligatorii, menite sa confere siguranta si integritatea tuturor participantilor la trafic. Te entuziasmezi, te urci la volan fara permis, intri in intersectie animat de feeling-ul vitezei mari si...buff...te-ai accidentat. Si doare...dar nu numai pe tine.

Cine-i de vina ca tinerii nu stiu regulile de circulatie? Ei ca le vad dar nu le percep semnificatia din nestiinta sau noi ca nu le-am spus de ele si de toate semnificatiile si urmarile lor? Si unii si altii. Tinerii ca nu asculta si nu au rabdare, iar parintii ca nu ii invata.

Tinerilor li se spune peste tot doar cat de frumoasa este iubirea, dar nu li se spune si ca trebuie sa stie cum sa iubeasca ca sa nu se parleasca cu focul iubirii. Astfel, li se face vant pe drumul vietii nepregatiti de calatorie. Se accidenteaza sarmanii in adancul inimii si raman cu dureri sufletesti greu de purtat. Aproape nimeni nu-i invata despre raspunderea iubirii. Nu ii invata parintii sa aibe rabdare, sa-si pastreze fecioria pana la casatorie si nu sunt invatati sa nu confunde simtamantul de dragoste cu pofta trupului. Nu sunt invatati sa caute persoana potrivita dupa reperele date de Biserica, si astfel ajung complexati, frustrati si plini de prejudecati dupa o iubire ratata in care au pus mult suflet.

De aceea, inainte de a-ti dori o relatie de prietenie trebuie sa inveti cum se iubeste. Iar cum se iubeste este doar crestineste. Si pentru a iubi crestineste trebuie sa inveti sa fii responsabil, sa gandesti profund, nu de pe azi pe maine. Te rog sa nu fii superficial(a) intr-o relatie de prietenie. Nu te grabi ca sa nu gresesti. Trebuie sa inveti sa iti asumi o relatie de iubire si trebuie sa inveti sa nu alegi niciodata singur(a), ci mereu cu Hristos Domnul alaturi. Singurii pasi siguri intr-o relatie de prietenie, sunt aceia care calca pe urmele ascultarii de Dumnezeu. Nu trebuie decat un singur pas gresit pentru a pierde raiul iubirii dintre baiat si fata: "gusta...nu se intampla nimic rau" ...asa au fost pacaliti si primii oameni.

Porneste pe drumul prieteniei cu pasii cei mai siguri, cu multa rabdare si ascultare. Si-abia dupa asta te vei bucura alergand prin ploaie si prin vant, prin picurii de roua si razele de soare...cu cel (cea) care va fi perechea inimii tale.

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, referindu-se la relaţiile ce trebuie să se statornicească între soţul dreptmăritor şi soţia creştină, consideră că în familie există o ierarhie clară, în sensul că "bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este" (Efeseni 5, 23). De-a lungul a două mii de ani de creştinism, acest text a fost citit şi tălmăcit în mod variat.

Un prim lucru ce merită menţionat este faptul că, în plină epocă sclavagistă şi în sânul unei mentalităţi patriarhale până în ultimele ei resorturi, creştinismul este cel care a propovăduit, fie chiar la modul ideal, egalitatea deplină a oamenilor, în calitatea lor supremă de fii şi fiice egali ai aceluiaşi Părinte Ceresc, în virtutea chipului divin care le-a fost dăruit tuturor. Acelaşi "Apostol al neamurilor" învăţa că "în Hristos" - "nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască" (Galateni 3, 28).

Pe lângă această egalitate între oamenii aparţinând diferitelor neamuri şi rase, creştinismul a propovăduit deplina egalitate între bărbat şi femeie, pe care şi-o exprimă fiecare dintre ei în funcţie de particularităţile şi specificul constituţiei sale. Aşadar, într-o vreme în care unii oameni erau vânduţi ca nişte animale, credinţa creştină ne recomanda să ne comportăm cu fiecare dintre semenii noştri, indiferent de statutul lui social, ca şi cu Hristos Însuşi, iar faţă de femeia asupra căreia, în epocă, bărbatul - părinte sau soţ - avea drept de viaţă şi de moarte - ca faţă de făptura cea mai delicată şi tandră, dăruită bărbatului de către Dumnezeu, în scopul atingerii scopului suprem al vieţii lor - mântuirea. Prin urmare, în timp ce faţă de toţi oamenii suntem solidari în virtutea originii şi a vocaţiei comune, faţă de soţ sau faţă de soţie suntem, potrivit învăţăturii de credinţă creştine, în relaţie de împreună-lucrare în opera de edificare morală, în actul dobândirii mântuirii.

Dispută între locul prim şi cel secund

Într-un mod absolut novator pentru secolul al IV-lea (însă s-a dovedit că, de fapt, pentru cele două milenii creştine), Sfântul Ioan Gură de Aur, adevărat "rapsod" al frumuseţilor familiei, vorbea despre relaţiile dintre soţi, arătând că, într-adevăr, soţul sau bărbatul ocupă, în familie, cel dintâi loc, el este capul soţiei sale, care ocupă locul secund, în cadrul relaţiei dintre ei. Însă, arată în mod excepţional Sfântul Părinte, locul al doilea este egal cu cel dintâi în demnitate şi slujire.

Întorcându-ne la relaţia dintre bărbat şi femeie, dintre soţ şi soţie, în ierarhia precizată de Sfântul Apostol Pavel, cheia dezlegării reale a semnificaţiei rolului fiecăruia în cadrul familiei creştine o constituie vieţuirea lor, trăirea Tainei unirii lor "în Hristos şi în Biserică".

Înţelegem astfel că ideea unei supremaţii în cadrul familiei, ca "nod de contraziceri" şi "prilej de poticnire" între soţi, este specifică celor care nu îşi aprofundează misterul conjugal "în Hristos", adică în lumina cuvintelor mântuitoare ale Domnului, şi nici "în Biserică", adică în sensul explicaţiilor pe care le dă "cugetul Bisericii" realităţilor vieţii prezente şi a celei viitoare.

În logica pur omenească, şi nu în baza celei revelate, relaţiile dintre soţi au aparenţa de a fi absolute doar atunci când este exclus din căminul lor Hristos, cei doi soţi trăind după propriul lor plac şi socotindu-se a fi singurii datori şi responsabili faţă de fericirea personală şi faţă de fericirea partenerului de viaţă. Doar atunci există o luptă pentru întâietate, pentru supremaţie, echivalând, în realitate, cu tendinţa egoistă şi egocentristă de a-şi impune punctul de vedere, de a-şi solicita cu insistenţă până la violenţă satisfacerea dorinţelor, poftelor şi plăcerilor personale, fie chiar şi cele mai înalte şi de natură pur spirituală.

Într-o familie credincioasă, însă, relaţia dintre cei doi soţi este fundamental spiritualizată, devenind o relaţie de relativă superioritate şi autoritate din partea bărbatului şi de relativă ascultare şi supunere din partea femeii. Soţia trebuie să se supună bărbatului ei, însă şi acesta se supune lui Hristos, astfel încât ajungem la egalitate de ascultare şi egalitate în demnitate a celor doi soţi. Sau matematic, în mod real, locul prim şi esenţial în cadrul legăturii create între ei prin Sfânta Taină a Cununiei Îl ocupă Hristos Domnul, ei situându-se pe locul al doilea şi al treilea.

Emanciparea femeii în lumea contemporană a făcut-o pe aceasta să clameze egalitatea deplină cu bărbatul. Nu vrea să se mai simtă inferioară, ca el să ocupe totdeauna primul loc în relaţia lor, iar ea să fie mereu supusă slujitoare. Alungându-L pe Dumnezeu din mijlocul lor, ei au ajuns să reconsidere relaţia lor juridic, asemenea uneia dintre stăpân şi slujitor sau chiar şi mai rău, între stăpân şi slugă. Or, femeia zilelor noastre, spre deosebire de cea din vremurile trecute, nu mai este dispusă să fie sluga nimănui, nici măcar a familiei sale, a soţului şi a copiilor ei, dacă îi mai naşte. Multă vreme s-a crezut că ea este doar un aparat de procreat, însă noua atmosferă de democratizare şi liberalizare a relaţiilor ei cu lumea a împins-o să caute întâietatea pentru ea, măcar în anumite sfere şi zone ale vieţii intime sau publice, materiale sau spirituale.

Presupusul "conflict" dintre bărbat şi femeie a pornit de la o premisă eronată, greşit interpretată, cum că femeia ar fi fost inferioară şi supusă până la servitute bărbatului ei, care, în baza unei mentalităţi patriarhale, de altă dată, ar fi moştenit prerogativele de stăpân şi cap al femeii şi al familiei, o întâietate absolută. Însă aceasta este o premisă greşită, pentru că, în fond, aşa cum femeia este chemată să se supună bărbatului ei, la fel şi acesta trebuie să fie în profundă ascultare faţă de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că în familie nu mai vorbim despre o dispută între locul prim şi cel secund între cei doi soţi, ci despre modul în care lucrează ei, în calitate de ocupanţi ai locului al doilea şi al treilea, în relaţia în care Primul în iubire, dar şi în smerire, în dragoste, dar şi în chenoză este Hristos.

Dragostea face autoritatea bună

Aşadar, într-o familie creştină, Dumnezeu se situează pe locul întâi, celor doi soţi revenindu-le locurile următoare. Aşa cum atunci când este vorba de conducători şi conduşi, de stăpâni şi supuşi, celui dintâi îi aparţine autoritatea absolută, în timp ce supuşii sunt datori să împreună-lucreze la realizarea sarcinilor lor faţă de stăpân, la fel cei doi soţi trebuie să dovedească solidaritate şi armonie, în împlinirea vocaţiei lor şi a familiei - mântuirea. Mai mult decât atât, Însuşi Hristos, Cel care trebuie să ocupe locul întâi, întâietatea într-o familie creştină, nu a arătat despotism şi intransigenţă, ci iubire şi iertare, slujire şi preţuire. Şi, precum a făcut-o El, la fel sunt datori şi cei doi soţi, urmându-I exemplul sublim de slujire şi smerenie, să o facă.

Astfel, femeia nu trebuie să se considere inferioară bărbatului, ca şi cum acesta ar avea ultimul cuvânt şi ar fi ultima instanţă la care ea este datoare să se raporteze permanent cu supunere, ci trebuie să aibă convingerea că în măsura în care va respecta ea aceasta şi va fi un exemplu de smerenie şi ascultare, în aceeaşi măsură şi soţul ei va asculta şi se va supune lui Hristos, făcând familia lor izvor de dragoste şi binecuvântare cerească. Neascultarea soţiei faţă de soţ îşi află corespondent în nesupunerea soţului faţă de autoritatea divină şi, în acest mod, nu doar unul dintre ei - soţia - va suferi, ci întreaga familie şi însăşi legătura lor cu Dumnezeu se va modifica. Prin credinţă, relaţiile dintre ei capătă consistenţă şi împlinire, după cum ignorarea lor duce la răcirea dragostei dintre ei şi a credinţei în Dumnezeu.

În plus, precum arăta acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, raportul dintre soţi este de împreună-lucrare, de ajutor şi colaborare în dificila operă de dobândire a mântuirii şi nicidecum despotism - din partea soţului - şi supunere necondiţionată din partea soţiei, ci dragoste curată şi înţelegere. Or, dragostea este cea care face autoritatea bună şi blândă, iar supunerea sau ascultarea - uşoară şi plăcută.

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teşu Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, Iaşi

În calendarul creştin-ortodox român pe anul 2011, duminica nu mai apare barată cu două linii roşii, ci există o continuitate între duminică şi luni, pentru a sublinia adevărul din Sfânta Evanghelie că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, care urmează după sâmbătă (cf. Matei 28, 1; Marcu 16, 2, 9; Luca 24, 1; Ioan 20, 1). Deci, nu se schimbă nimic în calendarul creştin-ortodox pe anul 2011, ci doar se subliniază adevărul că duminica, ziua Domnului, adică ziua Învierii Lui din morţi, este ziua de sărbătoare care ne dăruieşte lumină pentru toată săptămâna, ca noi să trăim viaţa în lumina Învierii lui Hristos şi să ne pregătim pentru învierea noastră. În calendarul creştin-ortodox al Bisericilor de limbă greacă, acesta fiind calendarul de bază al Ortodoxiei, duminica apare ca fiind prima zi a săptămânii, cum ne spune Sfânta Evanghelie, iar luni a doua zi, marţi a treia zi, miercuri a patra zi ş.a., adică luni este ziua a doua după duminică, aceasta fiind ziua întâi a săptămânii. În concluzie, calendarul creştin-ortodox român pe anul 2011 nu schimbă cu nimic ordinea zilelor, ci doar subliniază că săptămâna nu începe cu luni, zi de lucru, ci cu o zi duhovnicească, şi anume duminica, zi de sărbătoare şi de odihnă. Pentru oamenii care nu cunosc suficient Sfânta Evanghelie şi înţelesul calendarului, ziua de luni este considerată prima zi a săptămânii, întrucât este prima zi de lucru din săptămână, dar pentru creştinii duhovniceşti şi cunoscători ai Sfintei Evanghelii şi ai Tradiţiei duhovniceşti a Bisericii, ziua întâi a săptămânii este ziua Învierii, adică duminica. Prin urmare, nu trebuie să ne tulburăm şi nici să ne punem întrebări inutile, ci este nevoie de o înţelegere mai duhovnicească a calendarului şi a timpului vieţii noastre, ca timp al mântuirii, care are în centrul lui adevărul Învierii lui Hristos, ca temelie a învierii noastre din păcat şi din moarte.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în şedinţa de lucru din 6 iulie 2010 proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2011 ca 'An Omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română'. Actul oficial a fost citit, de Anul Nou, de arhim. Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale.

Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât din 2008 ca fiecare an, în Patriarhia Română, să fie dedicat unei teme omagiale. Astfel, anul 2009 a fost consacrat 'Comemorării Sfântului Vasile cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni', iar anul 2010 - 'Crezului Ortodox şi Autocefaliei româneşti'. În Patriarhia Română, tradiţia continuă cu proclamarea anului 2011 ca 'An Omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii'. Proclamarea oficială a fost făcută sâmbătă, 1 ianuarie 2011, de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împuternicitul Sfântului Sinod.

'Noi astăzi am făcut proclamarea solemnă a ceea ce a hotărât Sfântul Sinod în vara anului trecut. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne gândim la faptul că purtăm numele de creştini, numele lui Hristos, că suntem binecuvântaţi de Preasfânta Treime în numele Căreia ne-am botezat şi avem binecuvântare de la Mântuitorul Iisus Hristos Care S-a botezat la Iordan şi Care a participat împreună cu Maica Domnului şi ucenicii Săi la nunta din Cana Galileii, săvârşind acolo prima Sa minune, şi anume transformarea apei în vin ca binecuvântare a iubirii dintre soţ şi soţie şi ca semn al faptului că prin familie noi ne înălţăm duhovniceşte şi învăţăm iubirea unei familii mai mari, şi anume: Biserica lui Hristos, Biserica Preasfintei Treimi', a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. În continuare, arhim. Timotei Aioanei a citit actul oficial:

'Cu frăţească dragoste, Vă aducem la cunoştinţă că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 6 iulie 2010, a luat în examinare referatul Cancelariei Sfântului Sinod în legătură cu proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2011 ca 'Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română'. Având în vedere că prin hotărârea Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc din 25 februarie 2010 s-a aprobat, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca proiectul privind proclamarea anului 2011 ca 'Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română' să fie prezentat în cadrul şedinţei Sfântului Sinod pentru analiză şi aprobare.

Ţinând seama de programul-cadru pentru realizarea, în anul 2011, a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat '2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română', elaborat de Cancelaria Sfântului Sinod, cu aprobarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, redat după cum urmează:

I. În primul semestru al anului 2011:

A. Va fi tratată complementar şi prezentată credincioşilor tema Taina Sfântului Botez, din următoarea perspectivă:

1. Prezentare istorică:

a) Sfântul Botez în Sfânta Scriptură: prefigurare în Vechiul Testament şi realitate în Noul Testament;

b) Sfântul Botez în perioada patristică;

c) Influenţe scolastice şi neoscolastice;

d) Sfântul Botez în teologia contemporană.

2. Slujba Sfintei Taine a Botezului - semnificaţie teologică şi existenţială.

3. Pregătirea părinţilor după trup şi a părinţilor duhovniceşti (naşii) pentru botezul copiilor.

4. Pastoraţia celor botezaţi, a familiei creştine sau a instituţiilor care contribuie la creşterea, educarea şi formarea copiilor.

5. Sfânta Taină a Botezului la orele de religie şi în proiectul 'Hristos împărtăşit copiilor'.

6. Practici neortodoxe privind săvârşirea botezului:

a) Influenţe păgâne şi sincretiste;

b) Reduceri sau deformări de ritual;

c) Nume necreştine;

d) Naşi improvizaţi (de altă credinţă sau fără credinţă).

7. Botezul copiilor în familii mixte din punct de vedere confesional sau interreligios.

B. Susţinerea de emisiuni cu prioritate la Radio Trinitas şi la Trinitas TV, la posturile de radio bisericeşti locale, precum şi contribuţii în Ziarul Lumina, în presa bisericească centrală şi eparhială;

C. Realizarea de studii, comentarii şi bibliografii cu conţinut biblic, istoric, dogmatic, liturgic, omiletic-catehetic, pastoral-social şi ecumenic pentru prezentarea Tainei Sfântului Botez în cadrele prezentate la paragraf I, lit. A.

II. În al doilea semestru al anului 2011:

A. Va fi tratată complementar şi prezentată credincioşilor tema Taina Sfintei Cununii, din următoarea perspectivă:

1. Prezentare istorică:

a) Taina Cununiei în Sfânta Scriptură: prefigurare în Vechiul Testament şi realitate în Noul Testament;

b) Taina Cununiei în perioada patristică;

c) Influenţe scolastice şi neoscolastice;

d) Taina Cununiei în teologia contemporană.

2. Slujba Sfintei Taine a Cununiei - semnificaţie teologică şi existenţială.

3. Pregătirea mirilor, a părinţilor trupeşti şi a părinţilor duhovniceşti (naşii) pentru primirea Tainei Cununiei.

4. Pastoraţia mirilor, a familiei creştine sau a instituţiilor care contribuie la educarea şi formarea familiei.

5. Naşterea de prunci, ca dar şi binecuvântare a familiei creştine.

6. Sfânta Taină a Cununiei la orele de religie şi în programele catehetice.

7. Practici neortodoxe privind săvârşirea cununiei:

a) Influenţe păgâne şi sincretiste;

b) Reduceri sau deformări de ritual (oficierea în afara locaşului de cult; logodna neurmată de cununie, problema dispenselor în post etc.);

c) Practici necanonice şi nelegale (gradele de rudenie, cununia a doua şi a treia fără atestarea divorţului, obligativitatea certificatului de căsătorie emis de starea civilă etc.);

d) Naşi improvizaţi (de altă credinţă sau fără credinţă).

8. Problema familiilor mixte din punct de vedere confesional sau interreligios.

B. Susţinerea de emisiuni cu prioritate la Radio Trinitas şi la Trinitas TV, la posturile de radio bisericeşti locale, precum şi contribuţii în Ziarul Lumina, în presa bisericească centrală şi eparhială;

C. Realizarea de studii, comentarii şi bibliografii cu conţinut biblic, istoric, dogmatic, liturgic, omiletic-catehetic, pastoral-social şi ecumenic pentru prezentarea Tainei Sfintei Cununii în cadrele prezentate la paragraf II, lit. A.

III. În ultimul trimestru din anul 2011, la Palatul Patriarhiei se va organiza o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema '2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română', precum şi organizarea unei expoziţii tematice cuprinzând cele mai frumoase şi reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii şi ţesături, mozaicuri şi vitralii care să reflecte Botezul şi Familia creştină în arta bisericească ortodoxă.

IV. Pe toată durata anului 2011, la nivelul eparhiilor şi al instituţiilor de învăţământ teologic, se vor organiza dezbateri şi colocvii teologice, elabora studii istorico-teologice şi comentarii pastoral-misionare, desfăşura concursuri artistice (iconografice, muzicale) pe diverse niveluri (elevi, studenţi, artişti profesionişti).

V. Ca parte a programului-cadru naţional bisericesc, la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2011 se va trata tema '2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română', cu posibilitatea aprofundării acesteia fie la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2011, fie la una din conferinţele preoţeşti administrative lunare pe care o va stabili fiecare eparhie.

VI. În scopul realizării unor materiale vizuale despre 'Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română', redactorii postului de televiziune Trinitas TV şi ai Ziarului Lumina vor solicita colaborarea centrelor eparhiale pentru identificarea în biserici şi mănăstiri, precum şi în biblioteci, a celor mai frumoase şi reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii şi ţesături, mozaicuri şi vitralii, care să reflecte Botezul şi Familia creştină în arta bisericească ortodoxă. Întregul material va fi cuprins într-un album intitulat 'Familia creştină în arta sacră', care va fi publicat sub îngrijirea Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române.

VII. Pentru folosul duhovnicesc al credincioşilor şi ca mijloc de catehizare şi educare a tineretului ortodox, prin grija Sectorului teologic-educaţional al Administraţiei Patriarhale, se va publica un volum intitulat 'Familia creştină, din punct de vedere religios, spiritual, cultural şi social', Patriarhul României urmând a desemna colectivul de autori care să pregătească volumul pentru tipar.

Luând act de caracterul naţional bisericesc al acestui proiect de program-cadru cu importante implicaţii în susţinerea şi promovarea învăţăturii de credinţă ortodoxe despre cele două Sfinte Taine, afirmarea rolului familiei creştine, din punct de vedere religios, spiritual, cultural şi social, apărarea familiei creştine în faţa provocărilor contextului contemporan secularizat, precum şi necesitatea aprofundării acestuia prin dezbateri şi colocvii teologice, elaborarea de studii istorico-teologice şi comentarii liturgice şi pastoral-misionare, organizarea unor concursuri tematice, care să reflecte rolul familiei creştine, din punct de vedere religios, spiritual, cultural şi social, precum şi a evidenţierii acestui program-cadru prin mijloacele media şi publicistice ale Bisericii noastre.

În urma lămuririlor suplimentare prezentate în plen de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, la propunerea Comisiei teologice, liturgice şi didactice, precum şi a votului exprimat cu unanimitate, Sfântul Sinod a hotărât:

1. Ia act şi aprobă iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel privind proclamarea de către Patriarhia Română a anului 2011 ca 'Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română'.

2. Aprobă programul-cadru naţional bisericesc în 7 puncte (I-VII), iniţiat şi propus de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, redat în referatul Cancelariei Sfântului Sinod, care va fi adus la cunoştinţa eparhiilor, pentru realizarea proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat '2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română'.

3. Aprobă ca, în fiecare eparhie şi în fiecare şcoală teologică, ierarhii eparhioţi să ia măsurile necesare pentru a ilustra programul-cadru naţional bisericesc intitulat '2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română', prin acţiuni şi manifestări locale (media, publicistice, conferinţe, întruniri şi simpozioane pastorale, teologice, cultural-educative), cu contribuţia profesorilor de teologie, a specialiştilor, a preoţilor şi monahilor, subliniindu-se importanţa Familiei creştine în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, o atenţie specială acordându-se receptării acestui program de către tineret.

4. Aprobă publicarea, prin grija Sectorului teologic-educaţional al Administraţiei Patriarhale, a unui volum dedicat Familiei creştine, din punct de vedere religios, spiritual, cultural şi social, pentru folosul duhovnicesc al credincioşilor şi ca mijloc de catehizare şi educare a tineretului ortodox, precum şi a unui volum dedicat Botezului, din punct de vedere liturgic, canonic şi pastoral.

5. Aprobă elaborarea şi publicarea, sub îngrijirea Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române, a unui album intitulat 'Familia creştină în arta sacră', care va cuprinde cele mai frumoase şi reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii şi ţesături, mozaicuri şi vitralii, care să reflecte Botezul şi Familia creştină în arta bisericească ortodoxă.

6. Ca parte a programului-cadru naţional bisericesc, aprobă ca la Conferinţa pastoral-misionară semestrială de primăvară din anul 2011 să se trateze subiectul intitulat '2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română', structurat pe cadrele redate la punctele I şi II din prezenta comunicare, cu posibilitatea continuării aprofundării acesteia fie la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2011, fie la una din conferinţele preoţeşti administrative lunare pe care o va stabili fiecare eparhie.

Aducându-Vă la cunoştinţă această hotărâre a Sfântului Sinod, Vă rugăm să binevoiţi a lua măsurile necesare pentru înştiinţarea tuturor unităţilor bisericeşti şi de învăţământ teologic din eparhie, precum şi a clerului, monahilor şi credincioşilor din eparhie prin mijlocirea presei eparhiale.

Cu frăţească întru Hristos îmbrăţişare,

Preşedintele Sfântului Sinod

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Secretarul Sfântului Sinod

† Ciprian Câmpineanul

Episcop-vicar patriarhal