BLOGUL PENTRU SUFLET

Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş, cinstit cu mare evlavie în fiecare an la 15 septembrie, s-a născut în jurul anului 1568 în oraşul Raguza din Dalmatia, pe malul Mării Adriatice. Tatăl său se pare că era navigator, având o corabie, transporta mărfuri pe Marea Adriatică, Mediterană, pe Marea Neagră şi pe Dunăre.

Despre primii ani din viaţa tânărului Iacob, cum se numea înainte de călugărie, nu cunoaştem multe lucruri. Ştim că tatăl său, murind devreme, Iacob s-a mutat cu mama sa, originară se pare din insula Limnos, neamaiavând neamuri în Raguza, la fratele ei, care era negustor în oraşul Ohrida, la sud de Dunăre. Aici, tânărul Iacob a studiat până la 15 ani, find crescut de mama sa în bună cinstire de Dumnezeu.

La frageda vârstă de 15 ani, Iacob îşi închină viaţa lui Hristos, intrând în Mănăstirea Maicii Domnului chiar din oraş, unde îşi continuă învăţătura şi citirea cărţilor sfinte. Dornic de rugăciune şi de o viaţă mai retrasă, după cinci ani, Iacob părăseşte mănăstirea din Ohrida, îndreptându-se către Sfântul Munte Athos. Aici, intră în Mănăstirea Pantocrator, aşezată pe o stâncă bătută de valuri, la o înălţime de aproape 30 de metri, unde duce o viaţă aspră, în post şi rugăciune, în osteneală şi ascultare. În plin urcuş pe treptele desăvârşirii, Iacob este tuns în monahism, primind numele de Iosif.

Avea doar 21 de ani când tănărul schimonah Iosif, prin desăvârşita lepădare de sine, cu smerita cugetare, cu sărăcie şi înţelepciune, îi uimea pe toţi sihaştrii athoniţi.

Fiind smerit cu mintea şi blând cu inima şi datorită asprelor posturi prin care îşi strunea trupul şi îşi întărea sufletul, Dumnezeu i-a dăruit puterea cuvântului prin care mişca inimile tuturor, înduioşându-se până la lacrimi şi întraripându-le cu dorul cel dumnezeiesc. Pentru curăţenia lui sufletească în înalta sfinţenie la care a ajuns, Dumnezeu i-a dăruit printre multe alte daruri şi pe acela al facerii de minuni încă din timpul vieţii. Părinţii din Sfântul Munte care sufereau de diferite boli, atât trupeşti, cât şi sufleteşti, veneau la părintele Iosif şi prin rugăciunile lui se tămăduiau de toată neputinţa. Ca o comoară nepreţuită este purtat pe rând în mănăstirile Hilandar, Xiropotamu, Vatoped şi la alte mănăstirii, schituri şi chilii ale Sfântului Munte.

Vestea despre viaţa, calităţiile şi minunile lui Iosif se răspândiseră cu mare grabă. Astfel că, fiind nevoie de un îndrumător iscusit în cele duhovniceşti, dar în acelaşi timp şi de un bun organizator al vieţii monahiceşti după rânduielile Sfântului Vasile cel Mare, la cererea patriarhului de Constantinopol este trimis egumen pentru marea lavră a Sfântului Ştefan din Adrianopol. Acolo, timp de şase ani, munceşte fără preget la reorganizarea şi punerea în rânduială a pravilelor duhovniceşti şi regulilor vieţii de obşte.

Este pus apoi egumen în marea lavră românească Cutlumuş, veche ctitorie voievodală a domnitorilor români, începând cu Vlaicu Vodă, iar apoi rezidită de către domnitorii munteni şi moldoveni, Matei Basarab şi Vasile Lupu. Obştea monahală a Mănăstirii Cutlumuş era formată şi din români nord-dunăreni, moldovlahi, transilvăneni, dar şi bănăţeni.

Ajuns la vârsta patriarhală de 80 de ani, egumenul Iosif se retrage în linştea unei chilii a Mănăstirii Vatoped. În acea vreme însă, scaunul vlădicesc al Timişoarei, devenind vacant, românii îl doresc mitropolit pe fostul lor egumen al lavrei româneşti, care dobândise deja faima de sfânt.

În drum spre Banat, Sfântul Iosif trebuia să treacă Dunărea pe un pod plutitor. Însă caii de la trăsură s-au speriat şi nu au mai voit să înainteze. Toate încercările vizitiului şi ale oamenilor dimprejur de a-i face să înainteze şi să se suie pe pod nu au reuşit. Atunci Sfântul Iosif, deranjat de strigătele furioase ale oamenilor, s-a coborât şi a grăit câteva cuvinte blânde către cai, care s-au făcut blânzi ca nişte miei şi au urcat singuri pe pod unde au stat nemişcaţi până au trecut Dunărea. În drum spre Timişoara, Sfântul a fost rugat de către aga Ismail să se întoarcă nu departe de Vârşeţ. Aici, nevasta agăi, care era creştină, se chinuia să nască de trei zile. Ea fusese vestită în vis că numai vlădica Iosif putea să o tămăduiască. Fără a se teme, Sfântul Iosif a încuviinţat să se întoarcă din drum şi să meargă cu aga Ismail. Când a trecut prin faţa casei agăi, soţia acestuia a născut îndată un băiat. După zeci de ani acest băiat, botezat creştin, s-a călugărit şi a ajuns chiar episcopul Caransebeşului, fiind un apărător de seamă al Ortodoxiei în vremuri foarte grele pentru credinţa srămoşească. Întrebat dacă e bine oare să asculte de rugămintea unui păgân şi să facă voia lui, Sfântul a răspuns: „Dumnezeu Unul este în Sfânta Treime peste toţi şi nimeni a cunoaşte căile Lui nu s-a învrednicit şi ascultare a-i da dator este fiecare om prin gura căruia ar vorbi Domnul“.

Ajungând în Timişoara, Sfântul Iosif a fost întâmpinat de Iovan Capră, un argintar care era olog de 20 de ani, pe care l-a vindecat îndată. La vederea acestei minuni s-au uimit atât credincioşii, cât şi turcii care veniseră în întâmpinarea lui.

Aşezarea în scaun a Sfântului Iosif ca mitroplit al Banatului a fost săvârşită în ziua Sfântului Ilie a anului 1650. Este semnificativă această dată pentru ceea ce a reprezentat ataşamentul credincioşilor faţă de mitropolitul lor, întrucât fiind şi praznicul Proorocului Ilie, patronul unor importante bresle din oraş, ziua a îmbrăcat un caracter sărbătoresc deosebit.

Se ştie că viaţa oricărui ierarh, într-un fel, se contopeşte cu a eparhiei sale. Tot aşa, cronica Mitropoliei Banatului acelei epoci se poate considera şi oglindă a vieţii mitropolitului de la Timişoara.

Noul mitropolit venea investit cu o autoritate vădită în titulatura sa şi, de asemenea, cu prestanţa unei vârste patriarhale de 82 de ani, precum şi a virtuţilor cele mai râvnite, ceea ce constituia implicit un prestigiu al scaunului său. A organizat Biserica, a întemeiat şcoli pentru pregătirea preoţilor, a înălţat altare sfinte, a cercetat mănăstiriile şi parohiile bănăţene, ducând mângâiere şi lumină păstoriţilor săi.

Paşa Fasli îl iubea pe Sfântul Iosif şi îl respecta. Mai mulţi turci, lepădându-se de legea lor, au primit botezul şi aceasta pentru că Sfântul Iosif îi iubea pe toţi deopotrivă, iar uşa lui era deschisă tuturor. Blândeţea, milostenia şi învăţăturile lui pline de foc dumnezeiesc, într-adevăr cucereau pe oricine. Deci, atât creştinii, cât şi musulmanii, îl aveau întru mare evlavie pentru sfinţenia vieţii lui şi pentru darul facerii de minuni cu care Dumnezeu îl înzestrase.

Vârsta sa înaintată l-a determinat ca, la împlinirea numărului simbolic de trei ani de păstorire arhierească, după ce a pus totul în bună rânduială, prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, să se retragă la Mănăstirea Partoşului. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi întreaga activitate monahală s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind supranumit „de la Partoş“ şi „Mitropolitul Timişoarei“, într-un cuvânt, patronul şi ocrotitorul Mitropoliei Banatului. Era în al 85-lea an al vieţii, iar al mântuirii 1653, când, înconjurat de dragostea tuturor, s-a statornicit în acea vatră străveche de spiritualitate românească. În vremea Sfântului, Mănăstirea Partoş era şi un centru important bisericesc, cu o şcoală pentru preoţi şi care număra nu numai călugări din Banat, ci şi din Ţara Românească. Vieţuirea Sfântului Iosif aici, timp de alţi trei ani, a mărit importanţa şi rosturile aşezământului, spre el îndreptându-se şi mai târziu, cu acelaşi zel, paşii credincioşilor.

Despre aceasta glăsuieşte o însemnare cu mână făcută în 1655 pe un Minei slavon din 1529, care a aparţinut Mănăstirii Sângeorz: „Această carte este a domnului mitropolit Iosif al Timişoarei la anul 1655... care de bunăvoie a părăsit eparhia, retrăgându-se în Mănăstirea Partoş, unde a trăit câţiva ani şi apoi s-a mutat la viaţa veşnică unde sfinţii se odihnesc“.

Tradiţiile spun că în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au început să bată singure, fără să le tragă cineva, ducând în depărtări trista veste. Apoi trupul neînsufleţit al marelui mitropolit a fost aşezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mănăstireşti, în dreptul uşii de la intrare care e spre miazăzi. Pe lespedea ce s-a aşezat deasupra, mâini pioase au săpat o inscripţie pe care înainte cu aproape un veac se citea cu uşurinţă: „Sviatitel Iosifa novii bivşii Mitropolita Temişvarskii“ - „Preasfinţitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timişoarei“.

Era sfârşitul verii lui 1656, când a trecut la cele veşnice la 85 de ani părintele duhovnicesc al ortodocşilor din părţile Banatului. Sfântul Iosif numit e acum „cel Nou“, spre a-l deosebi de alţi sfinţi mai vechi cu acelaşi nume, nu a încetat nici după moarte să vină într-ajutor credincioşilor, pe mulţi din cei care se apropiau cu rugăciuni de mormântul său.

Despre cinstirea de sfânt care i s-a dat din vechime mărturiseşte, printre altele, icoana pictată la 1782 de preotul Ştefan Bogoslovici la cererea protopopului Jebeului, Ioan Şuboni, şi aşezată pe peretele bisericii mănăstireşti din Partoş, deasupra locului unde a fost îngropat. Se ştie că fostul jude al Timişoarei, Marcu Muţiu, s-a tămăduit de boală venind să se roage aici. Drept mulţumire pentru aceasta el a zidit, în anul 1750, alături de vechea biserică mănăstirească, o alta, nouă, mai mare şi mai trainică. Mai mult decât atât însă, fostul mitropolit al Timişoarei intră statornic în conştinţa credincioşilor bănăţeni, el fiind invocat în orice împrejurare deosebită a vieţii lor.

Ţinând seama de viaţa şi petrecerea cuviosului mitropolit Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de tăgadă că el a strălucit ca un adevărat vas ales al Domnului prin credinţa curată şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hătărât la 28 februarie 1950 să-l aşeze în ceata sfinţilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecărui an pentru cinstirea lui cu toată cuviinţa. În acelaşi an, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât în sesiunea de lucru din 14-27 mai să includă în calendarul acestei Biserici pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş.

Aşa cum reiese din procesul verbal luat la dezgroparea moaştelor Sfântului Iosif cel Nou la Mănăstirea Partoş din 6 septembrie 1956, aceasta s-a făcut începând cu ora 10 din zi după o slujbă de mulţumire. Mormântul zidit deasupra grobniţei, la intrarea în sfânta mănăstire, lung de 240 cm, lat de 135 cm şi înalt de 95 cm, a fost desfăcut de preacuvioşia sa protos. Ieronim Balintoni, exarhul mănăstirilor de atunci, ajutat de ieromonahii, preoţii şi diaconii de faţă. Procesul verbal menţionează că „la ceasurile 2 ale zilei, în emoţia ce stăpânea puternic pe cei de faţă, s-a descoperit la adâncimea de 57 cm de la nivelul podelei, în pământ neumblat, braţele încrucişate, parcă într-o neîntreruptă rugăciune, ale aceluia care, chip al bunătăţii şi suferinţei, ostenitor în rugă fierbinte şi în duh de viaţă înălţător, a săvârşit în trăirea pământească şi în cea nemuritoare după înveşnicire vindecări minunate şi fără număr. Mireasma sfinţeniei şi prospeţimea moaştelor au ridicat sufletele ce au încercat simţăminte de evlavie necunoscute vreodată“.

Sfintele moaşte au fost depuse apoi spre închinare în Catedrala miropolitană „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Timişoara, într-o frumoasă raclă. Aceasta este opera sculptorului Grigore Dumitrescu de la Arhiepiscopia Bucureştilor, fiind confecţionată din lemn de polisandru, păr, tisă şi lămâi, având o lungime de 137 cm şi o lăţime de 37,5cm. Pe capac este sculptat, în lemn de lămâi, chipul Sfântului Ierarh Iosif, mort, înveşmântat în toate odăjdiile arhiereşti, purtând mitră şi cârjă. Soclul cu motive florale şi geometrice în stil bizantin este sculptat în lemn de palisandru. Pe margini sunt sculptate, de asemenea, în lemn de lămâi, scene din viaţa Sfântului.

În urma adresei Ministerului de Interne din anul 1997 adresată Sfântului Sinod, cu solicitarea de a desemna ca patron spiritual al acestei instituţii fie pe Sfântul Mucenic Corneliu Sutaşul (13 septembrie), fie pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie), Sfântul Sinod aprobă ca patron al pompierilor pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou.

Decizia în acest sens a avut în vedere viaţa, minunile, calităţile spirituale şi a pornit şi de la faptul că pe seama Sfântului se pune, între altele, salvarea bisericii din Timişoara-Mehala şi a unei părţi din oraş de la un incendiu care a izbucnit pe când el era mitropolit la Timişoara (1650-1653). La această întâmplare face aluzie Acatistul care îi este închinat: „Ca să arăţi marea ta milostivire pentru turma ta şi râvna ta pentru slobozirea ei din toate nevoile ce o împresurau, atunci când pârjolul focului s-a întins să cotropească toată cetatea Timişoarei, nu ai fugit ca un fricos, ci ai stat ca un viteaz, biruind puterea focului, prin rugăciunea ta mai fierbinte decât vâlvătaia focului, scăpând neatinsă biserica slujirii tale şi oprind, prin ploaie năpraznică, pe care cerul a trimis-o ţie în ajutor, întinderea focului...“ (Icosul 7). Legat de această intenţie, putem arăta că în armată există destui sfinţi luaţi ca patroni şi protectori: Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului, e patroana marinei militare, Sfântul Crispinus, al aviatorilor, Sfânta Varvara, a artileriei, Sfântul Iosif de Copertino, al paraşutiştilor etc.

Astăzi mii de credincioşi din întreaga ţară poposesc în oraşul de pe malurile Begăi pentru a înălţa rugăciuni şi a se închina moaştelor Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş. Seara şi până dimineaţă se săvârşesc rugăciuni, iar dimineaţa în ziua cinstirii Sfânta Liturghie arhierească.

Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Aradului, vorbind despre Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş menţionează că „în lumina aceluiaşi veşnic nimb, ochii credinciosului de astăzi disting multe din trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale pe care Acatistul le sugerează în toată profunzimea: Sfânt al Bantului, lauda Timişoarei, cinstea Partoşului, podoaba Bisericii, slujitor al darului, făcător de bine al tuturor“.

O altă minune a sa s-a întâmplat în ziua Sfinţilor Petru şi Pavel. Pe când săvârşea Sfânta Liturghie în ziua hramului unei vechi biserici din Timişoara, a izbucnit un mare foc în partea de apus a oraşului. Un vânt puternic întindea pârjolul cu repeziciune asupra întregului oraş. Mulţi au pierit atunci în flăcări, iar groaza îi cuprinse pe toţi. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieşit în faţa bisericii luând cu sine Sfintele Taine şi câzând cu faţa la pământ şi cu toată puterea sufletului său cerând îndurare lui Dumnezeu să scape cetatea de prăpăd. Deodată, nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi, întunecând tot cerul, şi o ploaie torenţială s-a vărsat timp de câteva ore până a stins cu totul focul nimicitor. Apoi, mergând acasă, s-a închis în chilia sa şi timp de trei zile nu a mai ieşit. Când s-a arătat din nou în lume, iată că pe dosul palmei lui de la mână stângă îi apăruse semnul sfintei cruci, ca şi când ar fi fost ars cu fierul înroşit. Semnul acesta a rămas pe mâna Sfântului până la sfârşitul vieţii lui, semn care i-a fost dat de Dumnezeu pentru aducerea aminte a marei Lui milostiviri.