Autor: Pr. Constantin STURZU
Duhovnicia este una dintre cele mai dificile lucrari ale unui preot, constituind si o responsabilitate uriasa, dar si cel mai adecvat mod de a modela sufletul unui om.
Parintele Paisie Olaru, un duhovnic iscusit si care era la dispozitia ucenicilor zi si noapte, indiferent de ora, avea, in afara momentelor in care spovedea sau se ruga, obiceiul, dupa cum insusi marturisea, "sa-si spovedeasca gradina". Se apleca atent la fiecare planta si cauta sa inlature buruienile care o sufocau si sa-i ofere elementele si cadrul ce inlesneau cea mai buna crestere a lor. Largind putin imaginea duhovnicului-gradinar, putem spune si despre duhovnicie ca e un soi de gradinarit extrem de atent si de aplicat asupra fiecarui suflet in parte (dupa cum, despre rugaciune se spune ca e plugaria sufletului). Ramanand in sfera pamantului care trebuie lucrat (caci si omul este pamant si in pamant se va intoarce - cf. Facere 3, 19), si constatand ca, dincolo de dichiseala gradinaritului, exista si o maniera de a lucra, cu ajutorul unor utilaje specifice, si suprafete mari de teren, putem identifica, prin analogie, doua modalitati prin care preotul lucreaza "ogorul Domnului": una in care se lucreaza cu multimea credinciosilor, cu o comunitate in ansamblul ei (prin slujbe, predici, cateheze, distribuire de reviste parohiale etc. etc.) si o alta, cu un specific aparte, in care se apleaca, de la inaltimea fragila a scaunului de spovedanie, asupra fiecarei persoane in parte.
Din pacate, trebuie sa constatam ca daca prima lucrare, care se resfrange asupra intregii comunitati parohiale (sau macar asupra celor ce frecventeaza biserica) se bucura de o atentie constanta din partea pastorilor duhovnicesti, cea de a doua, este viciata, nu rareori, de un tratament expeditiv si formal. Drept dovada este de ajuns sa evocam o trista realitate: in multe parohii se constata inexistenta unui program de spovedanie permanent (mizandu-se pe faptul ca omul, daca chiar are o problema, solicita acest lucru fara a fi indemnat de un orar afisat pe toata perioada anului liturgic), cumulata (sau nu) cu o abordare de tipul "toti pe banda rulanta" a celor care, in cele patru posturi de peste an, dar mai ales in Postul Mare, ingenuncheaza sub epitrahil si isi marturisesc grabiti pacatele (aflati si sub presiunea multimii care asteapta in spatele lor).
O revitalizare a vietii duhovnicesti intr-o parohie nu se poate implini fara a avea o relatie personala si constanta, cu fiecare credincios in parte, duhovnicia solicitand, poate mai mult ca oricare alta lucrare, o implicare "cu timp si fara timp" (II Timotei 4,2) din partea preotului. Sa nu uitam ca, la scaunul de spovedanie, credinciosul se intalneste cu Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, care il asculta pe penitent si ii vorbeste prin intermediul duhovnicului. A tine un credincios departe de spovedanie (sau a nu-l invata sa se apropie cat mai des de aceasta taina) inseamna a nu-i oferi sansa de a se apropia mai mult si mai profund de Domnul. Fara a apela cat mai des si cat mai constient la taina spovedaniei, nu este posibila nici despatimirea cuiva, nici a urca pe treptele desavarsirii. Mai ales ca spovedania este si taina randuita inainte de momentele in care cineva se poate apropia, cu dezlegarea cuvenita, de Preasfantul Trup si Singe al Domnului, fara de care nimeni nu poate gusta viata vesnica.
Scaunul de spovedanie - cel mai familiar loc?
In acest context, este binevenita orice actiune menita sa ajute preotul a-si ierarhiza corect prioritatile intr-o parohie, caci se intampla ca, sub presiune multiplelor (si necesarelor) sarcini pe care le are de indeplinit, mai ales daca vegheaza si un santier de constructie, reparare sau pictare a unui lacas de cult, sa nu se mai concentreze suficient asupra lucrarilor care par a nu fi foarte urgente, dar care sunt, de fapt, adevaratele prioritati. O astfel de actiune este cea desfasurata in aceste zile la Manastirea Miclauseni, care gazduieste un grup de preoti recent hirotoniti si de teologi care urmeaza a fi hirotoniti, si carora le este mijlocita intalnirea cu o serie de conferentiari dispusi sa le impartaseasca din experienta lor in relatie cu cel mai delicat lucru de fata pamantului: sufletul unui om. Fiindca la ora la care sunt publicate aceste randuri, voi fi prezent in fata acestor tineri, prezentandu-le o serie de repere care ma ghideaza in lucrarea de duhovnic, m-am gandit sa va fac, cumva, partasi la acest moment, prezentandu-va ceea ce s-ar putea numi un "decalog al duhovnicului". Ma gandesc ca aceste 10 "sentinte" ar putea fi de folos nu doar preotilor (caci ei le cunosc, poate nu in maniera aceasta, mai "sistematica"), cat mai ales credinciosilor, spre a constientiza si mai mult ce izvor minunat de har vindecator clocoteste in epitrahilul sub care ingenuncheaza spre a-si marturisi pacatele. Iata cum "suna" aceste repere:
1) Pacatul este o boala a fiintei umane, survenita in urma ruperii omului de Dumnezeu, iar Biserica este, dupa spusa Sfantului Ioan Gura de Aur, "spital, nu tribunal".
2) Penitentul trebuie abordat diferentiat, tinand cont de unicitatea fiecarei persoane umane, dar si in functie de raportarea acesteia la pacat.
3) Spovedania este o taina prin care omul patrunde din ce in ce mai profund in zone ale sufletului (mai putin sau deloc "vizibile"), care necesita vindecare prin lucrarea harului dumnezeiesc.
4) Tinta duhovniciei este indumnezeirea omului, nu doar formarea de buni crestini pentru Biserica, buni cetateni ai patriei samd.
5) Aplicarea canoanelor trebuie sa se faca nu ad literam, ci dupa o evaluare a situatiei fiecarui penitent in parte; canonul nu este o pedeapsa de ispasit, ci o "schema de tratament" duhovnicesc menita a crea conditiile apropierii de Dumnezeu.
6) Fara Sfanta Impartasanie, crestinul nu poate avea viata in el (cf. Ioan 6, 53), dar e nevoie sa fim atenti si la pericolul de a vedea in ea un panaceu, care actioneaza "magic", independent de starea de constientizare a celui care o primeste.
7) O grija permanenta a duhovnicului trebuie sa fie aceea de a-i apropia pe ucenici de Hristos - Domnul si Mantuitorul, de a nu se pune pe sine in evidenta, evitand, mai cu seama, a crea un soi de "bisericuta" in jurul sau.
8) Duhovnicul trebuie sa fie atent ca, in relatia cu ucenicul, sa nu se situeze pe pozitiile celui care le stie pe toate, sa nu cada intr-un moralism pagubitor sufleteste, sa nu judece pe cel care se spovedeste, indiferent ce pacate i s-ar marturisi, ci sa se raporteze cu mila la caderile si neputintele acestuia.
9) Ucenicul trebuie indrumat sa apeleze si la alte mijloace care ar putea sa-i foloseasca in evaluarea propriei sale vieti si in constientizarea unor pacate, cum ar fi: lecturile duhovnicesti, participarea la slujbe, pelerinaje, conferinte, seminarii etc., integrarea in anumite grupuri de terapie (mai ales in cazul persoanelor dependente si/sau codependente).
10) Cea mai eficienta metoda de a ajuta la vindecarea (despatimirea) ucenicilor este, pentru orice duhovnic, aceea de a se stradui el insusi sa dobandeasca, de la Dumnezeu, vindecarea/ mantuirea.
Cu siguranta, aceste zece repere nu sunt nici singurele si nici nu sunt in cel mai fericit mod sintetizate mai sus. M-as bucura sa existe cat mai multe dezbateri fructuoase ale acestei problematici, deopotriva de importanta si pentru duhovnici si pentru ucenicii lor. E de ajuns sa ne uitam in jurul nostru (sau la propria noastra viata) spre a intelege insa ca, daca nu facem din scaunul de spovedanie un spatiu cat mai familiar, ne vor deveni din ce in ce mai familiare barurile, bordelurile, realitatea virtuala, spitalele, inchisorile si, in ultima instanta, cimitirele ca locuri fara de speranta, nu ca "dormitoare" ale unei odihne orientate eshatologic.
Duhovnicia este una dintre cele mai dificile lucrari ale unui preot, constituind si o responsabilitate uriasa, dar si cel mai adecvat mod de a modela sufletul unui om.
Parintele Paisie Olaru, un duhovnic iscusit si care era la dispozitia ucenicilor zi si noapte, indiferent de ora, avea, in afara momentelor in care spovedea sau se ruga, obiceiul, dupa cum insusi marturisea, "sa-si spovedeasca gradina". Se apleca atent la fiecare planta si cauta sa inlature buruienile care o sufocau si sa-i ofere elementele si cadrul ce inlesneau cea mai buna crestere a lor. Largind putin imaginea duhovnicului-gradinar, putem spune si despre duhovnicie ca e un soi de gradinarit extrem de atent si de aplicat asupra fiecarui suflet in parte (dupa cum, despre rugaciune se spune ca e plugaria sufletului). Ramanand in sfera pamantului care trebuie lucrat (caci si omul este pamant si in pamant se va intoarce - cf. Facere 3, 19), si constatand ca, dincolo de dichiseala gradinaritului, exista si o maniera de a lucra, cu ajutorul unor utilaje specifice, si suprafete mari de teren, putem identifica, prin analogie, doua modalitati prin care preotul lucreaza "ogorul Domnului": una in care se lucreaza cu multimea credinciosilor, cu o comunitate in ansamblul ei (prin slujbe, predici, cateheze, distribuire de reviste parohiale etc. etc.) si o alta, cu un specific aparte, in care se apleaca, de la inaltimea fragila a scaunului de spovedanie, asupra fiecarei persoane in parte.
Din pacate, trebuie sa constatam ca daca prima lucrare, care se resfrange asupra intregii comunitati parohiale (sau macar asupra celor ce frecventeaza biserica) se bucura de o atentie constanta din partea pastorilor duhovnicesti, cea de a doua, este viciata, nu rareori, de un tratament expeditiv si formal. Drept dovada este de ajuns sa evocam o trista realitate: in multe parohii se constata inexistenta unui program de spovedanie permanent (mizandu-se pe faptul ca omul, daca chiar are o problema, solicita acest lucru fara a fi indemnat de un orar afisat pe toata perioada anului liturgic), cumulata (sau nu) cu o abordare de tipul "toti pe banda rulanta" a celor care, in cele patru posturi de peste an, dar mai ales in Postul Mare, ingenuncheaza sub epitrahil si isi marturisesc grabiti pacatele (aflati si sub presiunea multimii care asteapta in spatele lor).
O revitalizare a vietii duhovnicesti intr-o parohie nu se poate implini fara a avea o relatie personala si constanta, cu fiecare credincios in parte, duhovnicia solicitand, poate mai mult ca oricare alta lucrare, o implicare "cu timp si fara timp" (II Timotei 4,2) din partea preotului. Sa nu uitam ca, la scaunul de spovedanie, credinciosul se intalneste cu Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, care il asculta pe penitent si ii vorbeste prin intermediul duhovnicului. A tine un credincios departe de spovedanie (sau a nu-l invata sa se apropie cat mai des de aceasta taina) inseamna a nu-i oferi sansa de a se apropia mai mult si mai profund de Domnul. Fara a apela cat mai des si cat mai constient la taina spovedaniei, nu este posibila nici despatimirea cuiva, nici a urca pe treptele desavarsirii. Mai ales ca spovedania este si taina randuita inainte de momentele in care cineva se poate apropia, cu dezlegarea cuvenita, de Preasfantul Trup si Singe al Domnului, fara de care nimeni nu poate gusta viata vesnica.
Scaunul de spovedanie - cel mai familiar loc?
In acest context, este binevenita orice actiune menita sa ajute preotul a-si ierarhiza corect prioritatile intr-o parohie, caci se intampla ca, sub presiune multiplelor (si necesarelor) sarcini pe care le are de indeplinit, mai ales daca vegheaza si un santier de constructie, reparare sau pictare a unui lacas de cult, sa nu se mai concentreze suficient asupra lucrarilor care par a nu fi foarte urgente, dar care sunt, de fapt, adevaratele prioritati. O astfel de actiune este cea desfasurata in aceste zile la Manastirea Miclauseni, care gazduieste un grup de preoti recent hirotoniti si de teologi care urmeaza a fi hirotoniti, si carora le este mijlocita intalnirea cu o serie de conferentiari dispusi sa le impartaseasca din experienta lor in relatie cu cel mai delicat lucru de fata pamantului: sufletul unui om. Fiindca la ora la care sunt publicate aceste randuri, voi fi prezent in fata acestor tineri, prezentandu-le o serie de repere care ma ghideaza in lucrarea de duhovnic, m-am gandit sa va fac, cumva, partasi la acest moment, prezentandu-va ceea ce s-ar putea numi un "decalog al duhovnicului". Ma gandesc ca aceste 10 "sentinte" ar putea fi de folos nu doar preotilor (caci ei le cunosc, poate nu in maniera aceasta, mai "sistematica"), cat mai ales credinciosilor, spre a constientiza si mai mult ce izvor minunat de har vindecator clocoteste in epitrahilul sub care ingenuncheaza spre a-si marturisi pacatele. Iata cum "suna" aceste repere:
1) Pacatul este o boala a fiintei umane, survenita in urma ruperii omului de Dumnezeu, iar Biserica este, dupa spusa Sfantului Ioan Gura de Aur, "spital, nu tribunal".
2) Penitentul trebuie abordat diferentiat, tinand cont de unicitatea fiecarei persoane umane, dar si in functie de raportarea acesteia la pacat.
3) Spovedania este o taina prin care omul patrunde din ce in ce mai profund in zone ale sufletului (mai putin sau deloc "vizibile"), care necesita vindecare prin lucrarea harului dumnezeiesc.
4) Tinta duhovniciei este indumnezeirea omului, nu doar formarea de buni crestini pentru Biserica, buni cetateni ai patriei samd.
5) Aplicarea canoanelor trebuie sa se faca nu ad literam, ci dupa o evaluare a situatiei fiecarui penitent in parte; canonul nu este o pedeapsa de ispasit, ci o "schema de tratament" duhovnicesc menita a crea conditiile apropierii de Dumnezeu.
6) Fara Sfanta Impartasanie, crestinul nu poate avea viata in el (cf. Ioan 6, 53), dar e nevoie sa fim atenti si la pericolul de a vedea in ea un panaceu, care actioneaza "magic", independent de starea de constientizare a celui care o primeste.
7) O grija permanenta a duhovnicului trebuie sa fie aceea de a-i apropia pe ucenici de Hristos - Domnul si Mantuitorul, de a nu se pune pe sine in evidenta, evitand, mai cu seama, a crea un soi de "bisericuta" in jurul sau.
8) Duhovnicul trebuie sa fie atent ca, in relatia cu ucenicul, sa nu se situeze pe pozitiile celui care le stie pe toate, sa nu cada intr-un moralism pagubitor sufleteste, sa nu judece pe cel care se spovedeste, indiferent ce pacate i s-ar marturisi, ci sa se raporteze cu mila la caderile si neputintele acestuia.
9) Ucenicul trebuie indrumat sa apeleze si la alte mijloace care ar putea sa-i foloseasca in evaluarea propriei sale vieti si in constientizarea unor pacate, cum ar fi: lecturile duhovnicesti, participarea la slujbe, pelerinaje, conferinte, seminarii etc., integrarea in anumite grupuri de terapie (mai ales in cazul persoanelor dependente si/sau codependente).
10) Cea mai eficienta metoda de a ajuta la vindecarea (despatimirea) ucenicilor este, pentru orice duhovnic, aceea de a se stradui el insusi sa dobandeasca, de la Dumnezeu, vindecarea/ mantuirea.
Cu siguranta, aceste zece repere nu sunt nici singurele si nici nu sunt in cel mai fericit mod sintetizate mai sus. M-as bucura sa existe cat mai multe dezbateri fructuoase ale acestei problematici, deopotriva de importanta si pentru duhovnici si pentru ucenicii lor. E de ajuns sa ne uitam in jurul nostru (sau la propria noastra viata) spre a intelege insa ca, daca nu facem din scaunul de spovedanie un spatiu cat mai familiar, ne vor deveni din ce in ce mai familiare barurile, bordelurile, realitatea virtuala, spitalele, inchisorile si, in ultima instanta, cimitirele ca locuri fara de speranta, nu ca "dormitoare" ale unei odihne orientate eshatologic.
preluare: ziaruldeiasi.ro
0 Responses to Decalogul duhovnicului