Icoana, obiect de arta sau de cult? Desigur, acest titlu este provocator, dar eu am acceptat provocarea! Icoana, obiect de arta sau de cult? De ce nu obiect de arta si de cult ?
Cu siguranta, fondul problemei este acela al naturii proprii si al functiei icoanei, adica al specificitatii sale, al ireductibilitatii ei la o simpla lucrare de arta. Astfel, chiar titlul pare sa sugereze o confruntare si chiar o excludere reciproca a celor doua domenii: domeniul esteticii si cel spiritual.
De fapt chiar trebuie sa facem o alegere, suntem obligati la aceasta alegere? Oare cele doua domenii se exclud reciproc? La limita, o capodopera artistica sau muzicala nu inalta ea oare sufletul catre Creatorul a toata frumusetea, nu indeamna la rugaciune si preamarire? Sau, data fiind functia sa liturgica si sacramentala, o icoana chiar trebuie sa fie urata si decadenta pentru a inlatura pericolul estetismului pur?
Nu ar fi de dorit mai degraba o abordare convergenta a icoanei in raport cu arta, fie ea religioasa sau "profana", in dialog si nu in confruntare? Arta sacra autentica (arta romanica, arta icoana) micsoreaza oare prestigiul artei in general? Datorita icoanei, scade oare pretuirea fata de celelalte arte religioase?
In general, arta se aseamana tuturor celorlalte cautari ale oamenilor - filosofi, oameni de stiinta - care, cu respect, incearca sa citeasca in lucruri si in fiinte o Prezenta. Sunt "seminte ale Cuvantului", adesea ascunse, uneori desemnate negativ. Chiar fara sa o stim, fara sa o vedem, arta reveleaza uneori prezenta Cuvantului ascuns in noaptea religiilor, a sistemelor filozofice, a literaturii, cum spune episcopul Georges Khodr. Astfel, arta apare ca un limbaj ce exprima realitatea cea mai tainica si cea mai adanca a fiintei, a omului, a naturii si, in cele din urma, a Creatorului, a lui Dumnezeu.
In plus, trebuie spus, de asemenea - chiar in cadrul acestei abordari a relatiei dintre icoana si celelalte arte - ca traim o perioada de profunda secularizare a tuturor domeniilor vietii umane si, deci, o perioada de afirmare fara masura a autonomiei omului si a creatiei sale artistice.
Prin urmare, creatia artistica apare independenta in raport cu dimensiunea religioasa care parea alta data sa patrunda intreaga existenta umana si care o determina. Urmeaza de aici o "reducere" a domeniului religios la componentele sale umane, culturale, sociale, economice chiar. Icoana - la fel ca orice creatie religioasa - va fi considerata ca produs al unei perceptii estetice si va fi supusa analizei si descrierii elementelor sala constitutive.
Il aici citez pe Olivier Clement: "Putin cate putin, diferitele domenii ale existentei - politic, social, cultural - se emancipeaza in asa fel incat religiosul devine un simplu compartiment al acestuia din urma. Stiinta si filosofia nu mai sunt slujitoarele teologiei."
Dar gandirea lui Olivier Clement referitoare la acest proces de secularizare este nuantata. Alaturi de efectele ambigue si de temut ale secularizarii, efectele benefice nu sunt mai putin evidente. "In domeniul artei, spune el, au inflorit pictura si muzica. Intr-o lume in care totul se vinde, se cumpara, se schimba, daca e autentic, crestinismul trebuie sa-l puna pe om in fata a ceea ce nu foloseste la nimic, dar lumineaza totul, o realitate tainica in insasi evidenta ei, pe care nu o putem nici explica, nici cumpara, ci doar admira si contempla."
Daca e autentic, crestinismul trebuie sa marturiseasca "acea spiritualitate care ne vine de la Parintii Bisericii, de la Parintii pustiei, din Liturghia noastra, din frumusetea luminoasa si linistita a cantarilor si icoanelor noastre."
Astfel, impreuna cu Olivier Clement, eu nu cred ca epoca noastra secularizata inseamna moartea lui Dumnezeu, abolirea credintei, sufocarea sentimentului religios, a glasului artei crestine, in particular al icoanei. Icoana ascunde in ea o taina proprie, si poate ca poarta in sine calea de actiune a Providentei in inimi, dincolo de toate prevederile sau calculele omenesti.
Referitor la aceasta, as vrea sa fac o digresiune si sa amintesc aici o experienta a parintelui Serghei Bulgakov, din vremea in care era inca marxist si profesor de economie politica la Universitatea din Moscova.
Chiar in primii ani ai secolului trecut, era deja intr-o cautare spirituala si, cu prilejul unei calatorii de studii si conferinte in Germania, a vizitat Muzeul de arta veche din Dresda. Se afla in fata "Madonei" pictate de catre Rafael. A fost pentru el un soc, o experienta cu totul extraordinara, o viziune a unei alte lumi, pe care a descris-o in mai multe pagini din autobiografia sa.
Aceasta se petrecea deci in primii ani ai secolului trecut si a fost unul din mobilurile ce au dus la convertirea sa de la marxism la idealism si de la idealism la credinta crestina si la angajarea in viata Bisericii.
Mai tarziu, a fost alaturi de viitorul patriarh Tihon in momentul convocarii, pregatirii si organizarii marelui sinod de la Moscova din 1917-1918, sinod in cadrul caruia mitropolitul Tihon a fost ales patriarh; un mare eveniment, in care parintele Bulgakov a jucat un rol deosebit de important.
La putin timp dupa sinod, a fost hirotonit preot; a avut o evolutie care l-a condus in Crimeea, apoi in exil la Constantinopol, dupa aceea la Praga si, in cele din urma, la Paris, unde a fondat Institutul Saint-Serge, institut in care a predat pana la moartea sa, in 1944.
In anii '30, deci in perioada interbelica, ajungand din nou in Germania, a vrut sa revada aceasta Madona a lui Rafael si sa retraiasca experienta pe care a avut-o cu treizeci de ani in urma. Se afla din nou in fata acelei picturi extraordinare, dar inima sa a ramas indiferenta de asta data. Nu a mai trait aceeasi emotie. Intre timp a descoperit icoana. L-a descoperit pe Rubliov, icoana Maicii Domnului de la Vladimir, toata taina icoanei si a Prezentei din icoana. Pictura lui Rafael nu-i mai vorbea in acelasi fel.
In continuare, ma voi opri asupra acestei formulari din titlu: icoana, obiect. A vorbi despre o opera de arta ca despre un obiect, deja inseamna sa risti obiectivarea ei, tratarea ei ca un lucru, sa-i nesocotesti misterul, aspectul de negrait, sufletul interior, deci, sa faci din ea un "obiect neinsufletit". Obiecte neinsufletite pe care poetul le intreba: "Aveti oare un suflet care va face sa iubiti atata". Ceea ce este adevarat pentru opera de arta in general, este adevarat a fortiori pentru icoana.
Icoana dezvaluie in ea insasi o taina, iar aceasta pe doua niveluri. Pe de-o parte, ea exprima o viziune a iconografului si imortalizeaza aceasta viziune. Pe de alta parte, ea este o fereastra deschisa catre imparatia lui Dumnezeu, raspandind lumina ei, manifestand realitatea harului Sfantului Duh care salasluieste in Hristos si in sfintii Sai.
Icoana este asadar un mod privilegiat al prezentei lui Hristos si a "ucenicilor" Sai. Notiunii de obiect ii putem opune deci aceea de subiect sau de prezenta si, prin urmare, de contemplare si dialog; iar cand spui dialog, spui reciprocitate.
Vladimir Lossky a definit, pe buna dreptate, icoana ca "inceput al vederii fata catre fata", iar printul E. Trubetkoi spune ca "nu noi suntem cei care privim icoana, ci ea ne priveste pe noi". Ne priveste si totodata ne vorbeste. Aceasta notiune de prezenta personala a lui Hristos sau a sfintilor Sai in reprezentarea iconografica mi se pare esentiala pentru a delimita cu claritate specificitatea proprie icoanei.
"Harul Sfantului Duh, spune Leonid Uspensky, este cel care confera sfintenia, atat a persoanei reprezentate cat si a icoanei Sale, si in har se opereaza relatia dintre credincios si sfant prin intermediul icoanei acestuia."
Sacramentalitatea icoanei
In calitate de element al cultului si al rugaciunii atat liturgice cat si personale (cele doua mergand impreuna), putem aplica icoanei notiunea de "Taina". Si aici trebuie, cum suntem dealtfel in curs a o face, sa ne eliberam putin cate putin de aceasta conceptie medievala si scolastica, din Rasarit si din Apus, privitoare la notiunea reificatoare de "sapte Sfinte Taine ale Bisericii", ce risca sa izoleze aceste acte fundamentale ale vietii eclesiale si ale vietii crestine de insasi viata Bisericii si de ceea ce s-ar putea numi "atotsacramentalitatea" ei.
Cand vorbim despre Biserica, vorbim despre ea ca despre o Taina mantuitoare, dat fiind faptul ca Biserica este Trupul divino-uman al lui Hristos. Aici este cuprinsa intreaga viata a Bisericii, continutul textelor liturgice, propovaduirea, discursul teologic, formularile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice, toate acestea si, nu intr-o mai mica masura, exprimarea artistica in Biserica, sub toate formele sale.
Este folositor poate sa remarcam ca, pana nu demult, dimensiunea Frumusetii parea sa fie izgonita din discursul crestin despre Dumnezeu si nu gasea nici un loc in tratatele de teologie. Cu o exceptie totusi, aceea a lui Dionisie Aeropagitul; intr-adevar, in cartea sa Numirile dumnezeiesti exista un capitol despre frumu-setea divina.
Pe masura ce pictura religioasa si-a croit drumul sau in orizontul evlaviei crestine si pe masura ce s-a elaborate, putin cate putin, statutul eclesial al picturii religioase, dezvoltarea sa a exprimat o experienta spirituala reala si o nevoie inerenta de a reflecta frumusetea lui Dumnezeu si a sfintilor Sai, strans legata de rugaciunea publica, de Sfintele Taine mantuitoare.
Frumusetea, Adevarul, Harul, Bunatatea, Lumina, toate sunt aspecte ale unicului si indivizibilului mister al lui Dumnezeu si care se intalnesc in misterul sau in taina Icoanei.
Astfel, putem vorbi despre icoana ca despre "taina Frumusetii" sau despre "botezul Frumusetii". Sa precizam, de asemenea, ca Biserica opereaza o deosebire si o exorcizare a Frumusetii, deoarece chiar Satana poate sa apara ca inger de lumina (cf. 2 Corinteni 11, 14) si stim din cartea Facerii ca fructele Ispititorului sunt "placute la vedere" (3, 6).
Desi delicat, este legitim deci sa aplicam icoanei notiunea de "Taina" si sa afirmam specificitatea sa religioasa, eclesiala si liturgica. A vorbi despre icoana ca despre o Taina inseamna a sublinia ca ea este un mod privilegiat de prezenta si de comuniune a divino-umanitatii lui Hristos prin si in puterea Sfantului Duh.
Astfel, dogma icoanei, formulata si pregatita de, catre Sfantul Ioan Damaschin, care a precedat convocarea si desfasurarea Sinodului II de la Niceea (787), afirma fundamentul hristologic ce consta in realitatea intruparii - deci fundamentul sacramental - al icoanei: "Acum insa, prin faptul ca Dumnezeu S-a aratat in trup, a locuit printre oameni, fac icoana chipului vazut al lui Dumnezeu". Aici este punctul nostru de plecare si temelia teologiei noastre si a cinstirii icoanei.
Icoana in istoria mantuirii
Desigur, vorbim mereu despre temelia icoanei, care, asa cum explica Sfantul Ioan Damaschin, este intruparea Domnului, temelie ce a fost de asemenea bine pusa in valoare de catre Leonid Uspensky sau de catre actualul cardinal de Viena, Christoph von Schonbom.
Aceasta temelie trebuie largita pentru a cuprinde intreaga lucrare mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Capacitatea materiei - si in inima acesteia, a omului insusi - de a deveni icoana a imparatiei Preafintei Treimi se intemeiaza pe fiecare etapa a lucrarii mantuitoare. Botezul lui Hristos in Iordan realizeaza sfintenia materiei, exorcizata si eliberata deja de fortele demonice.
Cand binecuvantam apa, in ritualul sacramental al sfintirii apei, ne rugam ca, prin pogorarea Sfantului Duh, aceasta apa a Botezului sa fie eliberata, exorcizata de puterile malefice care s-au pripasit in ea.
Astfel, intreaga materie creata (apa reprezentand nu numai elementul lichid) devine de acum exorcizata si eliberata, anticipand desigur coborarea lui Hristos in chiar inima pamantului - atunci cand a coborat in morte - si invierea, careia Botezul in Iordan ii este deja imagine plina de putere.
Prin urmare, Botezul Domnului in Iordan anticipeaza si realizeaza deja sfintirea materiei, cand se implineste cuvantul Sfantului Ioan Botezatorul: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatele lumii" (Ioan 1, 29).
Pacatele lumii, a carei apa a fost poluata de catre cei ce veneau sa se marturiseasca inaintea lui Ioan Botezatorul, aceste pacate ale lumii intregi, care in chip nevazut se fixeaza si se concentreaza chiar pe trupul si sufletul omenesc al lui Iisus. Pe El, Care n-a cunoscut pacatul, "Dumnezeu L-a facut pentru noi pacat" cum spune Sfantul Apostol Pavel (2 Corinteni 5, 21).
Schimbarea la Fata a Mantuitorului pe Muntele Tabor afirma ca slava lui Dumnezeu locuieste in toata plinatatea ei intr-un trup omenesc si se lasa contemplata de ochii trupesti, dupa cum nadajduia Iov: "Pe El il voi vedea si ochii mei il vor privi" (19, 27).
De cand trupul lui Hristos a fost transfigurat, si deci materia insasi a fost transfigurata in lumina si puterea invierii, de cand trupul omenesc al lui Hristos transfigurat, inviat, participa la viata dumnezeiasca prin inaltarea Sa la cer, stand astfel ca Domn al slavei de-a dreapta Tatalui, de atunci in Hristos - Principiu al mantuirii noastre si cap al Bisericii - creatura a redevenit capabila sa ajunga prin aceasta miscare ascensionala, care este aceea a vietii noastre in Hristos, la asemanarea dumnezeiasca si sa inainteze pe aceasta cale. De atunci deci, limbajul si arta omului pot fi "botezate" in Biserica si pot, prin focul Duhului Sfant, sa devina capabile a traduce simturilor noastre omenesti si mintii noastre prezenta Dumnezeiestii Treimi in Biserica, in sfintii Sai.
In fine, temelia hristologica a icoanei trebuie largita la omul intreg. Aceasta este, de asemenea, o afirmatie foarte puternica a Sfantului Ioan Damaschin, atunci cand relateaza, in discursurile sale pentru apararea sfintelor icoane, diferitele sensuri ale notiunii de "chip al lui Dumnezeu".
Intr-adevar, omul insusi este creat dupa chipul lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin foloseste aceasta deosebire, fundamentala la Parintii Bisericii, intre "a fi chipul" si "a fi dupa chipul" lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu este Hristos, iar dupa chipul lui Dumnezeu este omul, purtator al acestui chip.
Omul creat dupa chipul lui Dumnezeu este deci purtator de Hristos dintru inceput, si este chemat sa lucreze ca acest chip sa iasa la iveala din strafundul sau. Vocatia vietii noastre este de a face vizibila aceasta icoana launtrica.
Rostul parintilor nostrii duhovnicesti si al mamelor noastre, al dascalilor nostri in Duhul Sfant, este de a contribui la aceasta: "O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi" (Galateni 4, 19). "Va lua chip", inseamna ca acest chip interior - care este ascuns, intunecat, sau care este inca intr-o stare vegetativa, care este inca in asteptare, in stare de gestatie, si care trebuie sa rasara si sa creasca, apoi sa aduca roade - iese la iveala.
Acum as vrea sa ma opresc asupra unui punct fundamental, care imi este foarte drag.
Aspectele sacramentalitatii icoanei
Imi place sa deosebesc in statutul icoanei doua etape sau aspecte ale sacramentalitatii sale, adica functia "ascendenta", de ridicare a rugaciunii eclesiale si personale spre Dumnezeu, si functia sa "descendenta", de transmitere a prezentei sfmtitoare a lui Hristos si a sfintilor, catre om.
Exista o intreaga pnevmatologie a icoanei ce se descopera aici, in acord profund cu taina lui Hristos, ceea ce imi aminteste, de altfel, un fragment extraordinar dintr-o carte care se numara printre cele mai frumoase lucrari ale traditiei patristice, Tratatul despre Sfantul Duh al Sfantului Vasile cel Mare.
Din aceasta lucrare au fost imprumutate faimoasele cuvinte de catre Sfintii Parinti prezenti la Sinodul II de la Niceea, potrivit carora cinstirea icoanei urca la prototipul ei, altfel spus, exista o depasire a celor vazute catre cele nevazute.
Citatul apare intr-un alt context decat cel al icoanei, anume acela al vederii lui Hristos in Duhul Sfant. Sfantul Vasile vorbeste despre Sfantul Duh ca despre "locul" (in sens ascendent) de adorare. Duhul Sfant este locul - "locul divin", cum spunea Teilhard de Chardin - singurul loc in care este cu putinta, nu numai adorarea, dar si vederea. Este acea luminozitate fara de care nu ar fi cu putinta transmiterea imaginii obiectului luminos catre privirea noastra.
In ceea ce priveste aspectul descendent, Duhul Sfant este in acelasi timp locul si spatiul sfintirii. Deci este spatiu de adorare, de contemplare, de viziune si de comuniune, desigur, spatiu de fortificare. Duhul Sfant este acest "loc" in care se opereaza relatia de reciprocitate si de dialog. Acest fapt este foarte important pentru aborda-rea icoanei. Pentru ca tot ce urmeaza sa spun decurge de aici.
Crearea icoanei
Prima etapa, crearea icoanei, este un adevarat act sacramental, in care Duhul Sfant apare ca adevaratul si singurul Iconograf, Care manifesta Chipul ascuns, Care actualizeaza in acel vesnic astazi al lui Dumnezeu prezenta lui Hristos si a sfintilor Sai.
Trebuie facuta aici o comparatie, o analogie esentiala, cu taina intruparii. Caci, asa cum venirea Fiului vesnic in lume s-a facut prin actiunea Sfantului Duh, la fel in viata Bisericii - Trupul lui Hristos - Duhul Sfant asigura in mod constant prezenta lui Hristos, nu numai in icoana, dar si in cuvant, in cuvantul trait, citit si propovaduit in timpul Sfintei Liturghii, in intreaga viata sacramentala si in viata omului care este, el insusi, o icoana a lui Hristos.
Modul in care icoana se naste din inima artistului -in frumusetea sa pura si adevarata - este un mister, un miracol mereu reinnoit, intotdeauna tulburator. Numai Sfantul Duh poate realiza aceasta iesire la iveala a icoanei, ce are loc chiar in interiorul inimii curatite, si - trebuie sa o spunem - imbisericite. Duhul Sfant este Cel Care constituie dinamismul icoanei, Care ii asigura adevarul. Nu numai canonicitatea, dar si adevarul.
Duhul Sfant nu Se intrupeaza, dar intrupeaza. El nu Se descopera. Aceasta este kenoza Duhului. Ei i se aseamana kenoza iconografului, caci in timpul si la capatul realizarii icoanei, El, Domnul, trebuie sa creasca, iar pictorul sa se micsoreze (a se vedea Ioan 3, 30). La capatul muncii sale de adevarata crucificare a eului personal, artistul trebuie sa se incline, sa se prosterneze, sa se stearga inaintea Celui ce il depaseste si Care il interpeleaza.
Aceasta transparenta a pictorului fata de Sfantul Duh implica, de asemenea, o totala transparenta fata de Biserica Duhului Sfant si, deci, o fidelitate fata de traditia vie a Bisericii, sub toate aspectele ei: doctrina, spiritualitate, disciplina.
De asemenea, in acest cadru trebuie situata existenta si exigenta unui canon iconografic in care, la fel ca in orice domeniu al vietii Bisericii si al credintei sale, iconograful este introdus printr-o adevarata mystagogie, adica printr-o initiere in taina icoanei si, prin ea, catre vederea lui Dumnezeu.
Initiere obiectiva in credinta Bisericii si, nu mai putin exigenta de sfintenie, de asceza si de puritate care ii revine iconografului, precum si propovaduitorului, catehetului, teologului, parintelui duhovnicesc, toti teologi, toti iconografi ai Chipului lui Hristos.
Pe buna dreptate, pictorul de icoane poate rosti aceasta rugaciune din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare: "Pomeneste, Doamne, dupa multimea indurarilor Tale, si a mea nevrednicie. Iarta-mi toata greseala cea de voie si fara de voie, si sa nu opresti, pentru pacatele mele, harul Sfantului Tau Duh, de la Darurile ce sunt puse inainte."
Icoana este astfel o fereastra deschisa catre slava si lumina imparatiei, si in aceasta sta specificitatea ei in raport cu arta religioasa in sens larg, caci iconograful trece prin experienta de rastignire personala a ceea ce Vladimir Weidle numea "botezul artei", prin renuntarea la propriul eu: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20). Hristos in puterea Duhului Sfant, Hristos in comuniunea sfintilor.
In acest context se pune problema semnaturii iconografului. Desigur, cunoastem iconografi ilustrii dintre care unii au fost canonizati, Teofan Grecul, Andrei Rubliov, iar in zilele noastre parintele Gregoire Krug, parintele Zenon si atatia altii.
Totusi, icoana nu le apartine. Ei au imprumutat, au pus la dispozitie, penelul si arta lor, la fel cum teologul a formulat in cuvinte tainele mantuirii, la fel cum propovaduitorul actualizeaza invatatura Evangheliilor sau cum imnograful a compus si a pus pe note poeme liturgice.
In toate aceste cazuri de creatie religioasa, lucreaza insusi Duhul Sfant, prin constiinta Bisericii, prin "receptarea" oricarei creatii religioase sau artistice si transformarea in icoana, adica in Taina a imparatiei.
Permanenta icoanei
Inteleasa ca fereastra catre Imparatia lui Dumnezeu, icoana concentreaza in ea ca intr-o vatra incandescenta, in acelasi timp, plenitudinea si prezenta tainei treimice, a divino-umanitatii lui Hristos si a Trapului Sau mistic care este Biserica, traita prin mijlocirea Sfintelor Taine.
Taina treimica
"Acela care M-a vazut pe Mine, L-a vazut pe Tatal" (Ioan 14, 9).
Sfantul Irineu de Lyon spunea: "Tatal este natura nevazuta a Fiului, in timp ce Fiul este natura vazuta a Tatalui". Astfel, ca orice simbol si sacrament, icoana poarta in ea insasi propriul sau dincolo de iar "cinstirea data chipului urca la prototip", adica in cele din urma la Tatal. Duhul Sfant constituie in icoana puterea ei de viziune, spatiul de luminozitate, insasi calitatea luminii fara de care nici o viziune nu este posibila.
"Intru lumina Ta vom vedea lumina". Prin urmare, in Sfantul Duh ca "loc" poate fi contemplat Fiul, pe care il invocam (I Corinteni 12, 3), si prin El, este contemplat Tatal pe Care, de asemenea, il invocam (Romani 8, 15)
Pe cand, ajutati de o putere iluminatoare, contemplam frumusetea lui Dumnezeu Cel nevazut si de la Acesta ne ridicam [cu ochii mintii] la spectacolul rapitor al arhetipurilor, Duhul cunoasterii este undeva de fata. El da celor ce iubesc adevarul, puterea de a contempla chipul.
Divino-umanitatea lui Hristos
Divino-umanitatea lui Hristos nu se limiteaza, dupa cum am vazut, la intruparea Sa, ci inglobeaza intreaga Sa viata pamanteasca, pana la inaltarea in trup si la sederea de-a dreapta Tatalui. Acest aspect ascensional al icoanei nu este mai putin important decat aspectul referitor la taina intruparii. El presupune ca limbajul artei, la fel ca si al cuvantului omenesc, a devenit capax Dei, deoarece a primit botezul prin Moartea si invierea Mantuitorului.
Se implineste astfel in suflet, prin icoana, prin cuvantul din Biserica, aceasta rugaciune a lui Hristos in mijlocirea Sa arhiereasca: "Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat" (Ioan 17, 24).
Noi suntem deja inaltati, purtati dincolo de existenta noastra, de spatiul nostru pamantesc, in aceasta realitate ascensionala si in cer, de-a dreapta Tatalui. Toate acestea sunt purtate de icoana.
Timpul Bisericii
Urmandu-l pe parintele Georges Florovsky, una din marile figuri teologice ale secolului nostru, profesor la Institutul Saint-Serge din Paris, apoi decan al Institutului si seminarului St. Vladimir din New York, as dori sa introduc aici notiunea de hristologie extensiva sau inclusiva, adica ingloband chiar fiinta Bisericii, Trup al lui Hristos: "Eclesiologia, spunea el, nu este decat un mireasma si harul prezentei Sfantului Duh si al mijlocirii sfintilor."
Astfel, acest aspect, "energetic" al icoanei, al harului ce se revarsa din ea, este astazi inca una dintre caracteristicile evlaviei iconografice ortodoxe pe care Occidentul crestin o accepta cu greu, desi icoana ocupa un loc din ce in ce mai important in evlavia si rugaciunea sa.
Aceasta explica modul in care este cinstita icoana in traditia ortodoxa, inchinarile ce se fac inaintea ei, cu dorinta si nevoia credinciosului de a se apropia de icoana, de a o atinge si chiar de a o saruta.
Actualitatea icoanei
Ajungem astfel la cea de a treia parte a statutului icoanei si anume actualitatea sa in viata Bisericii si a credinciosului. La fel ca oricare alta realitate sacramentala, icoana este mijlocitoare a harului lui Dumnezeu, si a prezentei Sale in relatia cea mai personala - si totodata cea mai eclesiala - a omului cu Dumnezeu. Dar nu este de ajuns ca in ea insasi, in mod obiectiv, icoana sa fie plina de harul Sfantului Duh, cum nu este de ajuns ca painea euharistica in ea insasi sa devina, in mod obiectiv, Trupul adevarat al lui Hristos. Mai trebuie sa ne apropiem de taina icoanei si a Euharistiei "cu frica, cu credinta si cu dragoste".
Cu un astfel de sentiment s-a apropiat femeia bolnava de scurgere de sange si a atins haina Mantuitorului; lisus a simtit ca o putere a iesit din El (a se vedea Marcu 5, 25 - 34), desi atatia oameni se imbulzeau, il atingeau.
Omul este el insusi o fiinta sacramentala si are nevoie de vehiculul Sfintelor Taine si al simbolurilor pentru a ajunge la vederea si la comuniunea cu Nevazutul si cu Inexprimabilul. Fiinta iconica - consubstantiala in acelasi timp cu lumea creata, prin natura sa, si cu viata dumnezeiasca la care participa prin harul infierii (2 Petru 1,4) omul este chemat sa uneasca in sine creatul si necreatul. Aceasta realitate este exprimata cu tarie de catre Sfantul Maxim Marturisitorul cand vorbeste despre unitatea a ceea ce a fost despartit prin pacat.
Icoana constituie asadar una dintre dimensiunile prin care se realizeaza o adevarata relatie personala intre credincios si taina sau persoana pe care o reprezinta. Se poate vorbi astfel despre rolul "diaconal" al icoanei si al Sfintelor Taine, de slujire pentru instaurarea imparatiei treimice in aceasta lume, prin sfintirea materiei insesi.
In concluzie voi vorbi despre ceea ce numesc limitele icoanei si as dori sa subliniez rolul de instrument al Sfintelor Taine si al icoanei. Biserica Ortodoxa aduce multumire pentru darul traditiei iconografice pe care a stiut sa-l pastreze de-a lungul secolelor framantate si dureroase din istoria sa bimilenara.
Dar trebuie sa ne ferim de o anumita suprasolicitare a icoanei, ca si de o supralicitare a imnografiei. Ca si de o supralicitare a Sfintelor Taine chiar. Si aici, "mai mult" poate fi dusmanul "binelui". Daca icoana vrea sa fie un pod si o fereastra catre Negrait si Indescriptibil, trebuie sa pastram in Biserica - la fel ca in evlavia personala - o dimensiune de tacere, de interioritate, in care chiar icoana trebuie sa sugereze si sa duca dincolo de vederea sensibila.
In acest sens, este semnificativ ca cei mai mari aparatori ai icoanei, in mod deosebit Sfantul Ioan Damaschin, au fost artizanii metodei "apofatice" sau negative, printr-o depasire permanenta a formulelor si a limbajului insusi, pentru a se apropia de Acela Care ramane intru lumina neapropiata (a se vedea 1 Timotei 6, 16).
Aceasta mi se pare important sa fie supus, mai ales intr-o intalnire ecumenica precum cea a noastra de aici, si in care teologia icoanei, achizitie inalienabila a traditiei spirituale si dogmatice a Ortodoxiei, nu trebuie sa devina totalitara.
Pot sa reiau acum ceea ce spuneam la inceput, ca icoana poarta in ea propria sa taina, puterea sa si prezenta datatoare de viata a Sfantului Duh in Hristos si in sfintii Sai. Ortodoxia nu trebuie sa impuna icoana si nici mesajul spiritual si teologic pe care aceasta il poarta. "Vino si vezi" (cf. Ioan 1, 46) ne spune ea, caci evidenta sa este interioara.
De altfel, "numeroase sunt caile Duhului" pentru a atinge si trezi inimile oamenilor.
Iata, ajung la ceea ce s-ar putea spune despre o icoana intr-un muzeu. Oare cati oameni, intrand in Galeriile Tretiakov din Moscova si aflandu-se inaintea icoanei Maicii Domnului de la Vladimir, se pun in genunchi si se roaga, si cati dintre necredinciosi traiesc o experienta imposibil de exprimat pentru ca au parte, probabil, de un cuvant viu sau de o viziune? Aici, de asemenea, putem vorbi despre kenoza icoanei, care este o kenoza a Sfantului Duh ce ne vorbeste pur si simplu prin intermediul mesajului continut in aceasta icoana si al puterii Sale.
Pentru a incheia, as mai spune ca adevarul icoanei consta in corespondenta sa cu icoana interioara din inima noastra si din viata noastra. Pacatul intuneca si deformeaza chipul lui Dumnezeu in om, fapt pentru care trebuie gasita atunci aceasta icoana, trebuie eliberata de zgura, innoita printr-o laborioasa si delicata munca de restaurare.
Astfel, in starea fata catre fata din imparatia cerurilor, omul va fi, in sfarsit, icoana transparenta si fidela in intregime, tinzand dintr-un elan infinit de dragoste sa se impartaseasca direct, dincolo de simboluri si de valuri, din Cuvantul viu si cu Chipul datator de viata al Tatalui, Care este Hristos.
Aici ne putem aminti de cuvintele Sfantului Grigorie de Nyssa care vorbea despre epectaza, adica despre acest elan, despre aceasta ascensiune infinita a sufletului catre Dumnezeu, mergand dintru "inceput intru inceput, prin inceputuri fara de sfarsit". Acest mers "din inceput in inceput" este constant; nu doar aici, ci chiar si in imparatia lui Dumnezeu, aceasta vedere a Chipului este dincolo de Chip.
Cat despre noi, sa nu fim deci prea nerabdatori sa ne eliberam de limbajul simbolurilor si sa ne eliberam de icoana pentru a ajunge la starea de contemplare curata, dincolo de valul materiei si dincolo de sensibil. Sa ne ferim de o pseudo-spiritualitate platonica ce opune spiritul, materiei.
Potrivit traditiei Parintilor nostri, chipul lui Dumnezeu se afla in omul intreg. Sfantul Irineu de Lyon, in mod deosebit, spune despre Chipul lui Dumnezeu ca nu este doar in suflet, ci si in spirit, in suflet si in trup deopotriva. Viziunea biblica ne descopera ca, intr-adevar, Chipul lui Dumnezeu se afla in omul intreg, spirit, suflet si trup. De aceea icoana poate sa exprime sfintirea intregii creatii.
Pana la venirea intru slava a Domnului, cand vor fi "ceruri noi si pamant nou", icoana apartine Bisericii Dar, ca Taina a imparatiei, icoana ne introduce pe urmele Fiului unic, ca fii unici, prin harul infierii in Duhul Sfant, sa patrundem in Taina Tatalui, dincolo de orice imaginatie si limbaj, in murmurul de negrait al Numelui lui Iisus, si in el, al Numelui Avva Parinte (Galateni 4, 6)!
