BLOGUL PENTRU SUFLET

“De ce nu-mi dai prieten(ă) Doamne?!” … striga neobosita inima catre Domnul, zi de zi si noapte de noapte, in timp ce clocoteste in oceanul singuratatii si al lipsei de implinire. Lacrimi peste lacrimi imi curg pe obrajii ce tanjesc nespus dupa mangaierea sufletului pereche , lacrimi care parca nu se mai sfarsesc… Si cat e de firesc si de frumos sa iubesti si sa fii iubit in acelasi timp! Si cat e de frumos sa te daruiesti unei singure persoane si acea persoana sa se daruiasca doar tie!

Adesea intelegem cu mintea si cu inima lucrurile acestea, insa ceea ce nu intelegem este ca o inima ciuruita de patimi, sau o inima necoapta, nu este pregatita sa tina in ea o asa iubire, o iubirea in Dumnezeu. Pentru ca de iubirea aceasta atarna o mare raspundere si o mare taina: doua suflete care merg impreuna pe calea mantuirii, doua suflete care rodesc iubirea lor spre vesnicie. De aceea si Sf. Apostol Pavel se minuneaza de unirea barbatului cu femeia spunand: “Taina aceasta mare este; Iar eu zic in Hristos si in Biserica.”

La Dumnezeu lucrurile nu sunt de azi pe maine, ci toate merg spre dainuire vesnica. Numai noi reducem iubirea la statutul de “fost”, “fosta” sau “ex”, numai noi o facem sa fie trecatoare, iubind patimas.

Noi adesea iubim in goana inimii nebune si ne impiedicam la cele mai mici obstacole ale vietii. Aceasta pentru ca avem tendita sa iubim altfel decat a lasat Dumnezeu, de aici tragandu-ni-se toate necazurile. Si pentru ca nu vrem sa vedem ce vrea Dumnezeu de la noi, toata asteptarea noastra se transforma in deznadejde si agonie.

Nu intelegem ca pentru a iubi trebuie sa fim pregatiti sa suferim, sa rabdam si sa iertam. Iar noi tocmai aceasta refuzam sa invatam. De aceea stam pe vatra asteptarii si a singuratatii. Stam la copt ca sa infloreasca virutile in noi. Ne lasa Dumnezeu in cuptorul stramtorarilor ca sa fim pregatiti sa primim iubirea pe care ne-o randuieste, ne lasa pana vom ajunge la aceeasi parere si fapta cu El despre iubire. Si prin aceasta suferita a sufletului numita singuratate, Dumnezeu ne vindeca mai repede de patimi si ne face sa invatam sa iubim asa cum trebuie. Adica spre vesnicie. Astfel ca, singuratatea si lipsa iubirii pe care o simtim ca un iad apasator, ne face sa ne apropriem mai mult de Dumnezeu si sa fim o plamada mai usor de modelat in mainile Sale, o plamada care sa se uneasca armonios cu ceea ce randuieste pronia Sa la momentul potrivit.

Mai este si o alta socoteala aici, ca sunt multe fete cu frica de Dumnezeu care se plang ca nu gasesc in cale decat baieti neseriosi, interesati mai mult de relatiile trupesti decat de suflet, si sunt si multi baieti singuri si cu frica de Dumnezeu, care nu gasesc in calea lor decat fete care vor o iubire pur pamanteasca. Asa ca ne bate in minte intrebarea: Cum se face ca fetele bune intalnesc adesea baieti desfranati iar baietii buni dau de cele mai multe ori de fete imorale? Si de ce nu se intanesc mai repede cei buni cu cele bune, dupa cum se si cauta?

Dar in acest aparent paradox Dumnezeu face mult bine. Pe cei care asculta de El ii incearca in focul rabdarii ca sa le intareasca statornicia in bine spre a-i desavarsi, iar pe cei slabi si necredinciosi ii rusineaza prin cei dintai care se arata rabdatori si ascultatori de Dumnezeu.

Insa, se intampla ca noi intelegem lucrurile contrar asteptarilor Sale. Astfel, cel care straluceste in curatie, rabdare si ascultare se intristeaza spunandu-si in sine ca Dumnezeu nu-i asculta rugaciunea iar cel necredincios sau patimas, desi cauta iubirea, o refuza tocmai pe cea adevarata cu care Dumnezeu ii da o palma milostiva spre a se trezi din betia iubirii patimase.

Si din aceasta purtare de grija a lui Dumnezeu, tot El cade “vinovat” in mintile oamenilor. Unii ca nu sunt asculati iar altii ca dau de “incuiati”, in loc sa invete fiecare ceea ce are de invatat.

Desigur, este usor sa te inhami la o prietenie lumeasca ce este presarata cu placeri de moment care mai apoi sa devina amara ducand la desfrau, avorturi, deceptii si alte urmari care sa ne urmareasca o viata intreaga, dar este greu sa te inhami la prietenia aratata de Hristos, prietenie la care trebuie sa trudim cu multa rabdare in deznadejde, singuratate si defaimari, dar mai apoi culegand mult ravnita implinire a inimii prin taina casatoriei dupa care am tanjit atat de mult. Poate astazi, mai mult ca oricand pastrarea fecioriei pana la casatorie se poate asemana cu drumul Mantuitorului de pe muntele capatanii. Dar in suferinta fiind, uitam ca dupa Golgota vine si clipa invierii si a bucuriei.

Insa daca ne-am apropia mai mult de Dumnezeu am intelege si care este rostul si chemarea noastra pe care ne-a dat-o, iar daca vom sti rostul nostru vom sti si ce avem de facut ca sa fim pregatiti pentru a primi iubirea dupa care striga inima noastra atat de insetata. Vom sti ca implinirea noastra ca oameni este sa zidim iubirea care nu piere, vom sti sa zidim iubire alaturi de Dumnezeu.