BLOGUL PENTRU SUFLET

De multe ori tinerii confundă fericirea cu plăcerea

P. Varsanufie: Tinerii vremurilor noastre nu ştiu dacă diferă foarte mult de tinerii altor vremuri. Toţi tinerii au în general o mare energie, o mare putere de dedicaţie, de implicare. Ca orice om, îşi caută în mod legitim fericirea. Problema este că tinerii nu întotdeauna ştiu să-şi caute fericirea. Ei de multe ori confundă fericirea cu plăcerea, idealurile lor nu sunt întotdeauna înalte, pentru că energia, elanul tinereţii şi puterea lor de iubire nu întotdeauna sunt însoţite de înţelepciunea necesară. Înţelepciunea o dă numai apropierea de Dumnezeu, pentru că apropierea de Dumnezeu este cea care te pune pe adevărata axă a valorilor, îţi dă adevăratul sens al vieţii, pentru că una este să te raportezi la veşnicie şi să raportezi această viaţă la veşnicie şi alta este să te raportezi la o clipă pe care trebuie să o trăieşti cât mai din plin. Şi atunci unii tineri se dedau la trăirea clipei confundând fericirea cu plăcerea de o clipă, fără să ia în consideraţie consecinţele care urmează acestei clipe pe care o trăiesc ei, uneori dezordonat, în desfrânări, în lucruri din acestea care oferă o satisfacţie de multe ori josnică. Nu cred că tinerii de azi diferă cu mult faţă de tinerii altor vremuri, cred că vremurile sunt diferite şi nu le oferă acel mediu şi acea educaţie sănătoasă pentru ca să-i orienteze pe tineri spre valorile autentice şi spre Dumnezeu.

În trecut, tinerii, ca şi părinţii lor, erau legaţi de Biserică. Foarte puţini oameni erau cei care-L sfidau pe Dumnezeu sau cei care-L ignorau pe Dumnezeu sau cei care nu aveau nici un fel de raportare la Dumnezeu. Astăzi balanţa este inversă, astăzi foarte puţini tineri primesc o educaţie adevărat religioasă în familie. Şi chiar şi cei care o primesc, în cele mai multe cazuri o primesc în mod formal, fără să vadă la părinţii lor o raportare autentică, o angajare responsabilă în viaţa creştină. Astfel de tineri nu pot simţi niciodată puterea credinţei. Atunci când vor avea de ales între o carieră şi Dumnezeu, între o oportunitate care li se pare că le-ar aduce marea fericire (îşi găsesc iubita care este necredincioasă, să zicem), ei vor trebui să facă o alegere între ceea ce li se pare că le va oferi fericirea, între acea împlinire pe care o caută, şi Dumnezeu. Dacă tânărul îl va alege pe Dumnezeu, va face o alegere fericită, pentru că întotdeauna Dumnezeu urmăreşte fericirea omului. Dar se poate întâmpla ca această fericire pe care o urmăreşte Dumnezeu să ni se pară nouă că stă în calea adevăratei noastre fericiri, după cum o concepem noi, oamenii. În Rai, Adam şi Eva au fost ispitiţi de către şarpe să guste din fructul oprit. Lor li se părea că acest fruct oprit le-ar putea deschide mari orizonturi, le-ar putea oferi o oportunitate sau o fericire de la care Dumnezeu i-a oprit. Adică părea că Dumnezeu, în loc să le deschidă calea spre fericire, parcă le punea un obstacol spre fericire. Fireşte că nu era aşa. Dumnezeu le-a interzis să guste din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Ce-au dobândit Adam şi Eva după ce au mâncat din fructul oprit? La ce trebuia să cunoască omul răul?… Nu trebuia să cunoască omul răul, că a fost făcut spre bine. Dar el a vrut să guste, ca să vadă. Şi a cunoscut ce este răul. Acum atât de bine cunoaşte răul, că nu se mai poate debarasa de rău. Abia după ce a mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, abia după aceea Dumnezeu i-a interzis să mai mănânce din pomul vieţii, ca să nu se înveşnicească răul. Dar înainte avea voie. Lui i s-a părut atunci, la felul în care i-a pus diavolul problema, că va fi o mare pierdere pentru el, o uşă pe care Dumnezeu i-a închis-o în calea unor posibilităţi de a-şi deschide noi orizonturi. Mai mult a fost ispitită femeia, pentru că ea, fiind zidită după bărbat şi din bărbat, nu avea nici o altă posibilitate de a fi vreodată înaintea bărbatului. Dar aşa, gustând din fructul oprit, i se părea că îi va da ceva în plus, că îi va lumina mintea şi ochii, că ar putea să fie cu un pas înaintea lui Adam în privinţa luminării, în privinţa deschiderii minţii şi a ochilor. A fost, de fapt, şi o ispită a mândriei. Pe aceasta se bazează foarte mult diavolul când îi ispiteşte pe tineri. În tineri există o trufie a vieţii pe care nu o mai găseşti la omul bătrân, care a trecut prin necazuri în viaţă, care vrând-nevrând a început să se smerească, pentru că viaţa l-a făcut să nu mai aibă grumazul drept şi ţeapăn de trufie. Sunt foarte puţini tineri care cultivă smerenia. Doar tinerii care sunt apropiaţi de Biserică. Numai aceia cunosc valoarea smereniei şi ştiu să clădească pe smerenie. Tinerii de azi au practic acelaşi potenţial, aceleaşi dorinţe lăuntrice, dar au o altă educaţie, au mult mai multe mijloace de a greşi şi de a păcătui, au mult mai multe tentaţii, paralel cu o pregătire mult mai slabă a lor în faţa tentaţiilor şi în faţa problemelor cotidiene.

Părinţii trebuie să-şi conştientizeze vinovăţia şi să se pocăiască

Sunt foarte mulţi părinţi care se plâng de copiii lor că au comportament necorespunzător, că se învârt în cercuri dubioase, că au prieteni care îi învaţă la rău, că se poartă urât chiar cu dânşii, părinţii lor. Vă rog, preacuvioase, daţi-le un sfat acestor părinţi.

Părinţii de obicei emit pretenţii. „Aş vrea copilul meu să fie într-un anumit fel. De ce copilul meu nu este aşa?” Dar oare ai făcut ceea ce trebuia să faci tu, ca şi părinte? Ştiu că foarte mulţi părinţi au unul-doi copii. Ce s-a întâmplat cu restul? Socotesc că fie s-au păzit, că fie i-au omorât prin avort. Sunt mulţi părinţi duhovniceşti care spun că te vei chinui cu unul sau doi copii tot atât de mult cât te-ai fi chinuit cu toţi pe care ar fi trebuit să-i naşti. Deci iată, din start, o mare vinovăţie a celor mai mulţi dintre părinţi. Apoi când sunt unul-doi copii, încerci să le oferi ce-i mai bun, dar ce ai mai bun material. Când ai 9 copii, sau măcar 7, sau măcar 5, trebuie să te împarţi pentru fiecare. Aceşti copii cresc mult mai bine şi mai drept înaintea lui Dumnezeu şi sunt crescuţi cu ajutorul lui Dumnezeu. Când ai un singur copil, şi-l răsfeţi, şi el este lumina ochilor tăi, încet-încet începe să devină dumnezeul tău, pentru că tu, ca părinte, te învârţi în jurul lui. Toate acestea să ştiţi că se întorc împotriva părintelui. Astfel, orice abatere de la rânduiala firească pe care a lăsat-o Dumnezeu (aceea ca femeia să nască copii), orice abatere de la modul cuviincios şi sănătos în care erau crescuţi cândva copiii se întoarce împotriva părinţilor. Sigur, părinţii nu sesizează îndeajuns vinovăţia lor, pentru că sunt puţini oameni care se învinovăţesc sincer pe ei înşişi pentru anumite nerealizări. Omul are tendinţa de a da vina pe celălalt. Cu celălalt suntem aspri, îl sancţionăm imediat. În privinţa noastră însă suntem blânzi, iertători. Eu am cunoscut puţini oameni care să aibă faţă de ei înşişi o atitudine de pocăinţă reală. Pocăinţa este o mişcare a inimii care regretă toate greşelile pe care le-a făcut omul. Acest simţământ al pocăinţei este o mişcare a inimii omului, dar este şi o mişcare dumnezeiască. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu ne putem vedea pe noi înşine în adevărata Lumină. Suntem capabili să ne vedem cu adevărat greşelile numai dacă ne ajută şi Dumnezeu. Mulţi dintre părinţi sunt revendicativi şi se întreabă: „De ce copilul meu se poartă aşa cu mine? Ce am făcut eu ca fiul meu să aibă o astfel de atitudine faţă de mine? Oare nu i-am dat îndeajuns? Oare nu am făcut pentru el mai mult decât pentru mine?” Da, dar toate acestea nu înlătură şi nu pot acoperi greşelile părinţilor.

Părinte Varsanufie, ce trebuie să facă părinţii, concret?

Întâi de toate părinţii trebuie să-şi conştientizeze vinovăţia şi să se pocăiască. Atunci când vede Dumnezeu pocăinţa, se deschid uşi tainice şi foarte multe lucruri se pot rezolva, dar nu peste noapte, pentru că nu peste noapte s-a ajuns la această situaţie. Aşa că primul lucru pe care ar trebui să-l facă părinţii nu este atât de mult în a găsi o modalitate de îndreptare a tânărului, cât întâi de a se pocăi. Şi dacă se pocăiesc celelalte vin prin darul lui Dumnezeu. Le va da înţelepciunea şi răbdarea necesare şi, în acelaşi timp, Dumnezeu va lucra în inima copiilor pentru a se întoarce asupra părinţilor cu respect, cu responsabilitate şi cu dragostea cu care sunt datori faţă de părinţii lor, după cum însuşi Dumnezeu porunceşte: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie bine!” Deci Dumnezeu rânduieşte ca până la urmă să se rezolve această ruptură între generaţii, această răceală între părinţi şi copiii lor.

Ce caută şi ce găsesc tinerii în Biserică?

Părinte Varsanufie, sunt tineri care încearcă să se apropie de Biserică. Ce găsesc aceştia în Biserică ?

Tinerii depinde ce caută în Biserică. Pentru că în Biserică ar trebui să-L găsească pe Dumnezeu. Însă, drept să vă spun, am văzut puţini tineri care să-L caute pe Dumnezeu. Ei caută un mediu. Eram la ASCOR la Timişoara şi mulţi tineri veneau fie pentru corul în care se cântau cântări lui Dumnezeu, fie pentru posibilitatea unor excursii, mai ales în străinătate. Alţii veneau pentru discuţiile care erau între noi. Foarte puţini care veneau constant la ceasurile de rugăciune. ASCOR-ul din Timişoara punea mare preţ nu atât pe conferinţe, pe activităţi sociale, cât mai ales punea preţ pe rugăciune. Zilnic se făcea rugăciune. Şi din cei peste 120 membri, la rugăciune participa în general cam acelaşi nucleu de 20-25 membri. Deci, ceilalţi tineri îl căutau în felul lor pe Dumnezeu. Aveau nevoie de un mediu, aveau nevoie de nişte oportunităţi şi posibilităţi care se deschid printr-o asociaţie ca ASCOR-ul sau ca Liga Tineretului Creştin Ortodox. Mă gândesc că tot cam la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte Biserica. Depinde pentru ce se apropie tânărul de Biserică. Dacă Îl caută pe Dumnezeu, dacă caută mântuirea, toate celelalte se vor adăuga lui. Dacă nu, va rătăci puţin, dar Dumnezeu permanent va încerca să-l atragă spre adevăratul scop al Bisericii. Scopul Bisericii este tocmai de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a ne lucra Mântuirea. Dumnezeu, dacă S-a întrupat, S-a jertfit şi S-a răstignit pentru noi a făcut-o tocmai pentru mântuirea noastră şi nu pentru ca să schimbe faţa societăţii, nu ca să rezolve problemele de inechitate dintre oameni, nu ca să ofere mai multă tovărăşie şi prietenie între oameni – ci pentru ca să ne mântuiască. Deci acesta este motivul pentru care mergem la Biserică, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru a stabili o relaţie autentică cu Dumnezeu, nu atât pentru a ne ajuta în această viaţă. Asta este pe lângă. Hristos spune foarte clar: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Deci, dacă un tânăr va căuta împărăţia lui Dumnezeu, toate celelalte i se vor adăuga lui, şi căsătoria, pentru că doar o mică parte se călugăresc. Dar ei caută de obicei ajutorul la Dumnezeu în problemele lor concrete: vreau să mă căsătoresc, vreau să ajung în Italia, vreau cutare sau cutare lucru. De multe ori Dumnezeu îi primeşte pe tineri în felul acesta şi, printr-un ajutor concret, încearcă să-i atragă spre adevăratul scop, adică spre mântuire.

Foarte mulţi tineri doresc să plece în străinătate pentru a-şi face un rost în viaţă. Cum priviţi această problemă?

În privinţa tinerilor care pleacă în străinătate nu am o părere prea bună, pentru că întâi de toate neamurile sunt lăsate de la Dumnezeu şi fiecare popor îşi are particularitatea şi crucea lui de dus, un rost în istorie, o menire a lui în raport cu lumea. Astfel, trebuie să răbdăm toate câte vin asupra noastră de la Dumnezeu.

Tinerii care pleacă în străinătate refuză asumarea acestei cruci, refuză destinul acestui popor

Putem vorbi de o sărăcie materială a poporului nostru? Poate fi starea materială un bun motiv pentru ca tinerii să plece în străinătate?

Eu nu văd o sărăcie autentică a oamenilor, cât o nemulţumire, oamenii sunt permanent învăţaţi să-şi dorească mai mult, să fie nemulţumiţi cu ceea ce au. Foarte puţini oameni trăiesc realmente în sărăcie. Îmi amintesc cât de modest au pornit părinţii mei când ne-au născut, pe mine, pe fratele meu. Astăzi, dacă doi tineri se căsătoresc, îndată trebuie să aibă apartamentul lor, maşina lor. Adică pretenţiile sunt altele. Nu contest că prin raportare la alte popoare ne-am putea numi săraci. Numai că este voia lui Dumnezeu ca noi să fim aşa. Şi atunci trebuie să răbdăm această cruce şi să o purtăm ca atare. Aşa cum un om trebuie să primească necazurile şi cele ce îi vin în viaţă de la Dumnezeu, tot aşa un popor trebuie să-şi ducă crucea pe care o are de dus. Şi dacă această cruce presupune la un moment dat sărăcia, deşi, repet, eu n-o consider o sărăcie autentică, atunci acel popor trebuie să o ducă. Tinerii care pleacă în străinătate refuză asumarea acestei cruci, refuză destinul acestui popor. Aşa cum unele femei refuză canonul pe care l-a dat Dumnezeu de a se mântui prin naştere de prunci, tot la fel aceşti tineri leapădă crucea pe care o are de dus acest popor pentru a scăpa de greutăţi şi se duc în alte părţi.

Dar oare tinerii îşi dau seama de lucrul acesta?

Cei mai mulţi dintre cei care pleacă nu pot conştientiza lucrul acesta, pentru că nu l-au cunoscut îndeaproape pe Dumnezeu. Mulţi dintre tinerii care pleacă în străinătate nu sunt foarte apropiaţi de Dumnezeu. Unii dintre ei chiar Îl descoperă acolo, în străinătate, pe Dumnezeu, în greutăţile cu care se confruntă. Însă indiferent că-L cunosc sau nu-L cunosc pe Dumnezeu, acolo în străinătate mediul este materialist, este consumerist şi nu poţi să-ţi desfăşori bine o activitate spirituală. Cei mai mulţi tineri care-L găsesc acolo pe Dumnezeu simt nevoia să se întoarcă în ţară deoarece îşi dau seama că acolo nu este un mediu potrivit pentru îndatoririle spirituale, duhovniceşti, pe care ei le au şi pe care până atunci nu le conştientizau. Odată ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei constată o contradicţie între mediul în care-şi desfăşoară activitatea, între modul de viaţă de acolo şi ceea ce le dictează conştiinţa şi îndatoririle duhovniceşti. Şi atunci mulţi tineri responsabili vor şi simt nevoia să se întoarcă în ţară. Şi îi felicit pentru asta. Îi felicit deoarece numai aşa îşi vor putea lucra cu adevărat mântuirea, pentru că ce folos dacă îşi vor rezolva problema materială? Să zicem că nu mai trăiesc în sărăcie, ci într-un confort, într-o decenţă din punct de vedere material. Da, poate fi o decenţă din punct de vedere material, dar din punct de vedere spiritual nu este. Ţara aceasta a noastră este binecuvântată. Eu nu spun că toţi oamenii sunt credincioşi, trăim într-o mare superficialitate a credinţei. Dar eu vorbesc de binecuvântarea lui Dumnezeu pentru acest popor. Una este să ne raportăm noi cu sinceritate la ceea ce suntem, că suntem superficiali în credinţă (şi cred că vom avea de dat socoteală mare în această privinţă), şi alta este să privim binecuvântările şi revărsarea darurilor lui Dumnezeu asupra acestui popor.

Alte popoare şi-au însuşit bogăţiile altor ţări pentru a deveni mai bogate. Au făcut lucrul acesta prin forţă şi în mod deliberat. Să ne gândim la noi şi la sfintele moaşte care sunt pe teritoriul patriei noastre. Sunt foarte puţine moaşte de la sfinţi români. În schimb de la sfinţi străini sunt foarte multe: Sfânta Parascheva de la Iaşi – bulgăroaică de neam, Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş – bulgăroaică de neam, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş – sârb de neam, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava – grec de neam, Sfântul Dimitrie Basarabov – rus de neam. Vă rog să vă gândiţi la toate sfintele moaşte de pe teritoriul patriei noastre şi o să vedeţi că marea lor majoritate sunt de la sfinţi care nu sunt de neam român. Dar Dumnezeu a binevoit ca să aducă sfintele lor moaşte care sunt făcătoare de minuni, fără ca noi să ducem războaie de cucerire ca să ne îmbogăţim duhovniceşte. Dacă alte popoare prin forţă şi-au însuşit nişte bogăţii materiale, Dumnezeu nouă ni le-a trimis. Dumnezeu a trimis multe binecuvântări acestui popor ca să fie aici condiţii spirituale de mântuire. Tinerii care pleacă în străinătate nu înţeleg mersul pe care Dumnezeu vrea să-l imprime acestei ţări.

Cei care pleacă în străinătate pot spune că au câştigat suficienţi bani astfel încât să-şi realizeze situaţia dorită?

Un alt motiv pentru care nu privesc cu ochi buni plecarea în străinătate este că se păgubesc duhovniceşte foarte mult şi nici material nu sporesc pe cât cred ei că sporesc. Sunt foarte, foarte puţini cei care au plecat şi care să spună că au putut să folosească banii aceştia şi-au simţit binecuvântarea lui Dumnezeu în ei. Cei mai mulţi ne mărturisesc că nu au spor, că nu au adevăratul folos din banii pe care i-au câştigat. Eu nu mă mir. Pentru că sunt bani câştigaţi Duminica şi în sărbători, şi nu au cum să fie bani binecuvântaţi. Ei ne mărturisesc la spovedanie. Acolo nu pot să-şi ţină posturile, nu pot să-şi ţină sărbătorile, nu pot să-şi ţină Duminicile. Unii dintre ei merg la biserici ortodoxe atunci când pot. Dar alţii nici măcar nu merg la biserici ortodoxe, merg oriunde apucă, la biserici romano-catolice. Pentru ei, noţiunea de Dumnezeu este o noţiune destul de confuză. Şi, în aceste condiţii, nu prea au cum să aibă vreun folos şi un spor din banii câştigaţi. Cred că şi în ţara noastră un tânăr muncitor, care nu are de la început pretenţia ca peste noapte sau într-o lună de zile să ajungă să deţină un post bine plătit, poate să-şi facă o carieră în scurt timp, se poate împlini din punct de vedere profesional, poate câştiga un salariu suficient de bun ca să aibă un trai decent, dacă are pretenţii sănătoase şi realist raportate la propriile puteri.

Cuvintele Părintelui Varsanufie mi-au adus aminte de o întâmplare din viaţa fericitului Arhimandrit Epifanie Theodoropulos. Pe acesta l-au întrebat odată nişte părinţi ce să se facă cu fiii lor pentru că, oricât le-ar vorbi despre Dumnezeu, aceştia nu se schimbă. Iar Părintele Epifanie le-a spus ca de acum încolo să facă invers, adică să-i vorbească lui Dumnezeu despre copiii lor.

În ceea ce priveşte situaţia tinerilor plecaţi în străinătate, cuvintele părintelui m-au dus cu gândul Părintele Arsenie Boca: „Nu plecaţi din ţară, că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici”.

De vorbă cu părintele Varsanufie de la Mănăstirea Sihăstria (Sursa: Familia Ortodoxa)